Schimba Constitutia

Economia bine-inteleasa are invataturi neschimbatoare fata de vremuri, locuri, oameni si politicieni. Ea nu este stiinta despre cat de maiastru creste PIB-ul natiei sub ai nostri, comparativ cu cat de mult se alege praful de tot si toate sub ai lor. Economistii responsabili, altii decat contabilii puterii sau ai opozitiei, au multe a spune cand vine vremea de judecat… legea. Si nu este vorba doar de judecati duziniere de tipul „legea X ma ajuta sa prosper pe mine, eu sunt important pentru societate, deci e bine pentru toti”, si nici de tipul „legea Y are mai multi beneficiari decat vaduviti, deci societatea, tara dom’le, o duce mai bine”. Senzatia de „buricul pamantului” a unor sectoare din economie sau aritmeticile sociale care scad lacrimi din zambete nu poate fi nici morala si nici stiintifica.

Economistii liberali si divizia lor ultras, libertarienii, citesc infinit mai ingrijit lumea. Desi azi multi Isi tatueaza in laringe mantra de liberali, discursul le ramane prolix pentru cineva ce stie ca liberalismul este acasa cu Mises sau Hayek (cu predecesorii si discipolii lor), decat cu Keynes sau varii ‚neoclasici’. Ultimii sunt prieteni de nedespartit ai guvernelor asa-zis ‚liberale’ in misiunea de a modela planifica centralizat economia! ‚Austriecii’ (qua economisti) libertarieni (qua filosofi politici) resping ideea de experiment economic si social ca metoda de a gasi si legile economiei, si Legea. Ei abiliteaza ratiunea cu puterea de a le discerne apriori prin contemplarea actiunii, respectiv, naturii umane. Si sunt adesea incomozi prin credinta intr-un concept ‚incomod’ fie si in sfanta democratie: dreptul de proprietate.

Bine, dar ce poate spune un economist (cu asa pacate: si austriac, si libertarian) despre Constitutie? Cu grija, suficient de mult. Stiinta economica se ocupa si cu impactul regulilor asupra actiunii umane si functionarii economiei. insa economistii ‚austrieci’ nu sustin vreodata ca economia ar putea fi un substitut pentru studiile legale sau jurisprudenta. Dar au o teza tare. Ei propun o relatie de ordine: judecatile de eficienta capata sens doar odata ce pozitia etica justa este dintru inceput asumata, dupa cum spune M. N. Rothbard. Ergo, interesul economistului ramane valid: legea defineste si modifica drepturile de proprietate.

Daca economistii din toate scolile de gandire au fost mereu interesati in evaluarea acestui impact, uneltele intelectuale nu au fost omogene in realismul lor. in prezent, doua viziuni compun domeniul de studiu Law & Economics. Una este abordarea pozitiva, care studiaza modificarea alocarii drepturilor de proprietate intre doua stari de echilibru. Cealalta este normativa, sugerand ca stabilirea drepturilor de proprietate ar trebui sa urmareasca criteriul eficientei.

Profesorul J. G. Hülsmann ne ofera, intr-o recuperare ‚austriaca’, realista si riguroasa, a marelui Bastiat, o alta perspectiva. El propune o analiza comparativa intre doua tipuri de apropriere reciproc exclusive (orice act economic, fie el productie, contract, donatie, mostenire, impozitare, limitare, prohibire implica o apropriere). Sunt comparate efectele aproprierii realizate cu consimtamantul proprietarului prezent al unui bun economic cu efectele ce decurg din aproprierea aceluiasi bun fara consimtamantul sau. Aceste efecte relative, calitative, reprezinta o clasa speciala de legitati economice denumite de autorul amintit „legile contrafactuale ale aproprierii”. Hülsmann argumenteaza faptul ca studiul acestora permite evaluarea calitativa a impactului legii asupra economiei.

Un cadru constitutional care consacra si legitimeaza un anumit tip de apropriere in dauna celuilalt produce, volens nolens, consecinte de un anumit tip – bune sau rele – pentru societate. Criteriul proprietatii e ontologic. Atentie, democratia referendumului nu e un criteriu, e doar un test! Agresiunea (fie si ‚constitutionala’) nu creeaza bunastare. O redistribuie. Desi, empiric, economia creste cu toate taxele si reglementarile ce o cocoseaza. (Judecand contrafactual, ar fi crescut si mai mult in absenta lor!). Proprietatea randuieste eficienta (calculul economic pentru urmarirea profitului, pe baza de preturi liber formate in tranzactii intre proprietari de resurse), da o motivatie mai puternica si valorifica informatia disponibila la nivelul intim al fiecarui agent. Agresiunea le distruge oricat de democratic (si sofisticat justificat) ar fi raptul.

Sa privim, bunaoara, la cateva dintre principiile constitutionale americane, originare, precum si la cateva dintre cele europene contemporane si sa le potrivim cu starea de fapt.

Spre exemplu, Constitutia Statelor Unite, enumera atent (si limiteaza, deci) puterile guvernului federal, diviziunea atributiilor intre guvernele statelor si cetateni. in antiteza, defunctul (materialmente, pentru ca spiritul i-e viu!) proiect de tratat european jongla cu concesii la adresa intereselor speciale, subtiind ideea de puteri limitate. Totodata, drepturile constitutionale ale cetateanului american sunt menite sa-l protejeze de ingerinta statului in viata, in libertatea si in proprietatea lui. Constitutia UE abunda de drepturi la servicii furnizate de catre stat, drepturi ce pot fi create pentru un grup doar prin atingerea libertatilor celorlalti. Documentul ignora economia de piata, inlocuind-o cu conceptul lunecos de economie sociala de piata. Prea putin vizibile erau angajamentele in directia protejarii proprietatii private, liberii initiative si diviziunii muncii.

Un atare spirit al Europei se vede in materia lui de azi: un continent batran si birocratic, revolut in tehnologie, revolutionar cand stipendiile publice se poticnesc, „politically correct” si „morally biased”. Cel putin fata de o America eretica in multe, dar mai asezata in traditia libertatii.

Culmea defunctei Constitutii a UE este faptul ca in Europa sociala, inzestrata cu gena ‘libertatii egalitare fraterne’ si jena libertatii clasice si damblagita de indreptatirile maselor, descatusate de strania Revolutie Franceza exista impresia in randul multora ca tratatul constitutional a meritat sa esueze, printre altele, si pentru ca era… prea liberal!

Octavian-Dragomir Jora, Asociat Institutul Ludwig von Mises Romania

[Articol aparut in Revista 22 ]

Orice constitutie nu poate avea alta misiune decat aceea de a fi o gramatica a libertatii. Departe de a consacra o abordare utopica sau meliorista asupra naturii umane, legea fundamentala plaseaza in centrul ei o imagine a omului ca fiiinta imperfecta, privind statul nu ca pe un agent al realizarii fericirii colective, ci ca pe o institutie ce asigura ordinea necesara supravietuirii sferei individuale a drepturilor. Din acest punct de vedere, in masura in care acordam insusi constitutionalismului o relevanta contemporana, ea este legata de aceasta sintagma pe care as indica-o ca fiind ordinea legala in interiorul libertatii.

Constitutia Romaniei de la 1991, modificata epidermic in 2003, nu apartine, in mod evident, acestei familii constitutionale ale carei radacini se afla in revolutiile gemene de la 1688 si 1776. indatorata unei abordari colectiviste, ea a avut ca principala finalitate consacrarea unui nou pact social in numele caruia Ion Iliescu si partidele din jurul sau au exercitat puterea, cu aparentele democratiei. in cele din urma, evolutia catre normalitatea democratica se datoreaza mai degraba unei conjuncturi europene decat valorii intrinseci a constitutiei actuale.

O lectura atenta a legii fundamentale de la 1991 releva existenta unui mecanism dificil de amendare: dincolo de majoritatile necesare in adunari si de obligativitatea unei aprobari referendare, constitutia cuprinde si un numar de limite ce nu pot fi afectate in ipoteza revizuirii ei. Cu alte cuvinte, in numele unei logici constitutionale legitime,generatia anului 1990 a impus viitorului propria ei lectura politica. Rigiditatea constitutionala devine, pe aceasta cale,o maniera de a ingheta, metaforic vorbind, intregul proiect institutional la nivelul anului 1991.

Imperfectiunile constitutiei actuale isi a radacina, deja evocata, in natura profund non-liberala a valorilor sale fondatoare. Legea fundamentala nu a reusit sa fie, in traditia constitutiei germane de la 1949, un document dedicat imaginarii unei articulari comunitare. Ea a ramas, pana acum, un instrument ce asigura o guvernare mediocra, indicand doar partial remediile pe care le putem avea in vedere in cazul unei crize in functionarea puterilor. Provocarea constitutionala ultima nu se rezuma la amendarea legii fundamentale in vigoare, ci la organizarea unui proiect alternativ care sa mizeze, pana la capat, pe articulatiile madisoniene ale guvernarii limitate, in respectul libertatii. Nu doar procedurile se cer regandite, ci si caramizile intelectuale pe care se aseaza comunitatea de cetateni.

Moderatia este intotdeauna asociabila duratei lungi, iar increderea in spiritul libertatii nu poate lua, niciodata, imaginea ridicola a optimismului naiv. in cazul Romaniei, reflectia in marginea constitutiei, reflectie initiata de acele grupuri definindu-se in temeiul unei afinitati intelectuale, poate fi la originea unei reinventari a cetateniei insesi.

Ioan Stanomir

[Articol aparut in Revista 22 ]

Articolul 44 alineatul (1) din Constitutie garanteaza dreptul de proprietate pentru cetatenii Romaniei. A avea dreptul neclintit de a detine, folosi si transfera proprietatea este unul din fundamentele libertatii economice si o astfel de libertate este puternic corelata cu cresterea economica. Drepturile de proprietate clare sunt vitale si pentru prosperitatea umana; aceste drepturi le permit oamenilor sa foloseasca resurse aflate sub controlul lor pentru a atinge scopuri personale directe.

Numai cand oamenii sunt siguri pe dreptul lor de proprietate au stimulente puternice pentru a conserva si intretine proprietatea. Drepturile sigure de a folosi si de beneficia de proprietate stau la baza activitatilor antreprenoriale si comerciale. La fel de important, drepturile de proprietate sigure descentralizeaza puterea, asezand un set de lucruri in mainile lor nu sub sub controlul oficialilor si functionarilor din sectorul public. Din aceste motive, printre altele, Articolul 44 alin. (1) stabileste un principiu legal crucial.

Si totusi, asa cum stau lucrurile acum, acest articol contine o ambiguitate periculoasa care poate submina beneficiile unei garantii constitutionale a dreptului de proprietate. Articolul 44 alin. (5) afirma:

Pentru proiecte de interes general, autoritatile publice sunt indreptatite sa utilizeze subsolul oricarei proprietati imobile cu obligatia de a plati compensatii catre proprietar pentru prejudiciile aduse solului, plantatiei sau cladirii, precum si pentru alte pagube imputabile acestor autoritati.

Articolul 44 alin. (5) permite oficialilor publici sa foloseasca subsolul oricarei proprietati imobile private atat timp cat argumenteaza convingator ca utilizarea este pentru „proiecte de interes general”. Totusi, semnificatia „interesului general” poate fi interpretata foarte subiectiv, facilitand oficialilor publici revendicarea utilizarii lor. Ar trebui sa ne intrebam cum detectam interesul general. Este o intrebuintare legala numai daca este in interesul tuturor cetatenilor? Aceasta pare o interpretare rezonabila. Sau intrebuintarea va fi legala daca aduce beneficii numai unui anumit grup? Cat de mic ar trebui sa fie un grup pentru a mai fi in interesul general? Nu cumva vor decide functionarii aparatului birocratic? Cu alte cuvinte, standardele pe care tribunalele romanesti le vor aplica pentru a determina scopul interesului general sunt de maxima importanta. Acest lucru ne sugereaza ca dreptul cetatenilor de a folosi si beneficia de proprietatea lor ar fi mult mai sigur si, deci, mai valoros daca articolul 44 alin. (5) ar fi formulat mai clar.

Art. 44 alin (5) trebuie citit Impreuna cu art. 136 alin (3) care afirma ca: „resursele minerale de interes public … sunt in mod exclusiv proprietate publica.” Ne-am putea intreba care resurse minerale ar fi de interes privat? O citire realista a prevederii ar fi ca orice resursa minerala valoroasa (sau potential valoroasa) este de „interes public” si, deci, o proprietate publica, dar cum va sti un proprietar ca proprietatea sa are asemenea resurse si, deci, este sau va deveni de interes public? Daca ecuatia „resurse potential valoroase = proprietate publica” este corecta, atunci Art. 136 alin. (3) nationalizeaza resursele subsolului. O asemenea proprietate publica diminueaza libertatea economica si poate conduce la niveluri mai mici de crestere economica pe termen lung.

Proprietatea publica inseamna si ca guvernul national are dreptul legal la toate valurile de venituri viitoare din resurse ale subsolului. Guvernul nu este obligat prin lege sa Imparta nici o parte din venitul generat de resurse cu proprietarul care detine drepturile de la suprafata. Mai degraba, guvernul trebuie sa plateasca compensatii numai daca actiunile sale afecteaza solul sau structurile de suprafata ale solului.

In timp ce aceasta cerinta poate constrange putin actiunile guvernului, nu cumva diviziunea drepturilor de proprietate conform careia subsol = proprietate publica, sol = proprietate privata va creste posibilitatea intrebuintarii deficitare de catre guvern? Ea va creste abuzul de resurse si venituri daca nu sunt luate masuri suplimentare de responsabilizare.

Cand guvernul va pastra controlul veniturilor generate de resursele subsolului el va fi in pozitia de a aloca „rente” rentierilor, care pot recurge la mita sau la alte actiuni corupatoare pentru a obtine rentele. Coruptia poate diminua cresterea economica pe termen lung, impunand costuri asupra tuturor cetatenilor romani. Cu alte cuvinte Constitutia poate sa creeze o varietate de „blesteme ale resurselor naturale” nationalizand resursele subsolului.

Care ar fi solutiile? Miscandu-ne de-a lungul unui continuum de la cel mai inalt grad de libertate economica la cel mai mic: A) Guvernul ar putea transmite drepturile asupra subsolului catre proprietari. Aceasta ar da proprietarilor un avantaj valoros in manunchiul de drepturi de proprietate. Proprietarii individuali ar fi Imputerniciti sa exploreze, sa dezvolte sau nu proprietatea lor asa cum cred de cuviinta, sau sa cedeze catre altii drepturile de explorare si dezvoltare. Desigur, proprietarii ar avea obligatia de a acorda compensatii celor carora le-ar aduce prejudicii in timpul explorarii sau dezvoltarii. Extinderea drepturilor de proprietate de aceasta maniera ar extinde si libertatea economica in Romania. B) Proprietatea ar putea fi detinuta in comun de catre guvern si detinatorul unei suprafete. intr-un asemenea caz, daca ambele parti sunt de acord, proprietarii comuni ar stabili un aranjament contractual pentru a Imparti atat cheltuielile, cat si veniturile. Impartirea venitului ar limita oportunitatile de cautare de arendasi si ar asigura proprietarului suprafetei resurse financiare pentru actiuni antreprenoriale sau de alt fel. Impartirea venitului ar putea conduce la investitii crescute in capitalul uman si ar putea servi ca alternativa sau complement la finantarea existenta a intreprinderilor mici si mijlocii. C) Guvernul ar putea pastra drepturile de proprietate asupra resurselor subsolului, dar ar crea un fond auditat independent care sa administreze venitul si sa ofere fiecarui cetatean roman un dividend anual in anii in care este generat profit prin intrebuintarea resurselor de subsol. Dividendele s-ar baza pe criterii stabilite prin consultarea unei palete largi de cetateni romani si ar putea include caracteristici precum varsta, vechimea cetateniei, statut de criminal sau infractor etc.

Asa cum este formulat in prezent, Art. 44 alin. (5) din Constitutia Romaniei foloseste insa un limbaj ambiguu pentru a descrie cand guvernul national poate folosi subsolul proprietatilor private. insa limbajul ambiguu din Art. 136 e suficient pentru a lasa impresia ca toate resursele valoroase ale subsolului sunt proprietate publica nationalizata. O astfel de nationalizare insa limiteaza libertatea economica si ofera oportunitati noi pentru coruptie si arendare atat de mult incat odata cu libertatea economica in Romania si este afectata si rata de crestere economica p termen lung.

Karol Boudreaux, George Mason University School of Law

(articol tradus de Aura Matei)

[Articol aparut in Revista 22 ]

Ce vrea un liberal de la o constitutie? Intrebarea isi gaseste raspuns imediat: libertate. Constitutia fixeaza limitele actiunii statale, iar aparatorii libertatii vor ca aceste limite sa fie cat mai restranse. Pe langa limitele propriu-zise peste care statul nu poate trece (asa-numitele drepturi ale cetateanului), constitutiile democratiilor liberale prevad si un mecanism menit sa asigure respectarea acestor limite: o urzeala complicata de atributii si roluri de control si supraveghere reciproca pentru principalele institutii ale statului (cu alte cuvinte, separarea si echilibrul puterilor in stat).

La prima vedere, si arhitectii constitutiei noastre par sa fi inteles exigentele liberale atunci cand au facut un pas mai departe, Impartind puterea executiva intre presedinte si premier, si anume punandu-i la dispozitie primului un fel de guvern in miniatura (CSAT-ul), controlul executiv asupra serviciilor secrete si competente in domeniul numirii membrilor guvernului. Se spune ca teama fata de o posibila deriva spre autoritarism i-a determinat pe autorii Constitutiei sa instituie acest “executiv bicefal”, asa cum a ajuns el sa fie numit in dezbaterile publice de la noi.

Deloc paradoxal, aceasta particularitate a constitutiei noastre se bucura de popularitate in unele cercuri liberale (fireste, folosesc cuvantul “liberal” pentru a desemna o persoana cu convingeri liberale, nu un membru de partid). intr-adevar, un executiv slab, paralizat de o logica a conflictului permanent, e in aparenta incapabil sa-si mareasca puterea in dauna cetateanului si, in concluzie, ar trebui sa fie preferat de orice liberal care se respecta. Asa arata, formulata lapidar, apararea executivului bicefal din perspectiva liberala.

Argumentul merita formulat mai pe larg: intr-un executiv compus din doua centre de putere aflate in conflict, costurile pe care le suporta guvernantii ca sa-si exercite puterea sunt mai mari, si, implicit, costurile pe care ei le vor suporta ca sa ne ingradeasca libertatea vor fi mai mari. E suficient sa ne gandim la nesfarsitele dispute legate de numirile unor ministri, ca sa ne apara cu claritate efortul suplimentar pe care trebuie sa-l depuna guvernantii ca sa-si puna in aplicare programul politic. Asadar, conflictul pune obstacole in calea exercitarii puterii si apara, astfel, libertatea. Argumentul este, fara indoiala, seducator, pentru ca se opune prejudecatii larg Impartasite, conform careia obstacolele in calea exercitarii puterii sunt piedici in calea bunastarii, nu metereze care protejeaza libertatea.

Si totusi, argumentul are doua puncte vulnerabile. Pe de-o parte, nu ia in calcul circumstantele particulare ale Romaniei, careia nu-i trebuie un executiv paralizat, care s-o lase prada unei birocratii inerte, dublate de o legislatie atavica, ci un executiv capabil sa restructureze din temelii aparatul statal mostenit de la statul comunist. Cu alte cuvinte, ne aflam in situatia aparent paradoxala si de neevitat de a incredinta statului misiunea de a ne scapa de stat. Pe de alta parte, argumentul porneste de la premiza falsa ca existenta celor doua centre de putere aflate in conflict permanent scade suma totala a exercitiului puterii executive, pentru ca cresc uniform costurile exercitarii puterii. insa atributiile centrelor de putere executiva nu se suprapun in totalitate. Asadar, ele nu sunt nevoite sa-si dispute toate actiunile care alcatuiesc exercitiul puterii. Concret, bicefalitatea executivului nu Impiedica deloc guvernul sa emita puzderie de ordonante de urgenta si sa distribuie banii de la buget dupa un algoritm inavuabil, nu-l Impiedica nici pe presedinte sa convoace CSAT ori de cate ori doreste sa inscrie puncte electorale, sau sa directioneze netransparent activitatea unor servicii secrete cu competente de politie secreta. Mai mult, pe langa faptul ca nu reuseste sa cenzureze exercitarea cvasi-abuziva a puterii, competitia dintre cele doua centre de putere executiva pare sa aiba ca rezultat pervers efortul fiecarui parti de a-si creste resursele institutionale aflate la dispozitie, tocmai in scopul castigarii luptei politice. Deci, iata cum competitia din sanul puterii executive duce la restrangerea libertatii, prin cresterea puterii statului in domeniile controlate exclusiv de fiecare centru de putere, si nu la salvgardarea libertatii prin ingreunarea exercitarii puterii executive.

Ce ramane, atunci, de facut ? Cum se poate garanta o guvernare eficienta in directia instaurarii statului de drept ? O solutie ar fi inlocuirea arhitecturii constitutionale excentrice cu o arhitectura constitutionala traditionala, care sa fi trecut deja testul eficacitatii in raport cu scopurile propuse. O astfel de constitutie ar muta accentul de pe gasirea unor formule inedite de control institutional reciproc pe precizarea mai ingusta si mai clara a atributiilor diverselor institutii ale statului, in contextul unui model clasic de separare a puterilor.

Tudor Glodeanu, Liberalism.ro

[Articol aparut in Revista 22 ]

In Romania exista in prezent doua guverne: guvernul propriu-zis si CSAT, care poate fi considerat un guvern al Presedintelui.

Consiliul Suprem de Aparare a Tarii este compus din Presedintele Romaniei (care este si presedintele CSAT), Primul-ministru (in calitate de vicepresedinte), ministrul de externe, ministrul de interne, ministrul apararii, ministrul de justitie, ministrul industriilor si ministrul de finante, directorii SRI si SIE, seful Marelui Stat Major si consilierul Presedintelui pe probleme de securitate nationala.

Dupa cum se vede, nu mai putin de sase ministri fac parte din CSAT. Problema este insa aceea ca, potrivit legii, Guvernul este subordonat CSAT. Astfel, conform articolului 3 al Legii 415 din 2002 (lege care reglementeaza activitatea CSAT), hotararile Consiliului “sunt obligatorii pentru autoritatile administratiei publice centrale si institutiile publice la care se refera”.

Foarte simplu spus, lucrurile stau cam asa: la ora actuala, exista doua puteri executive: Guvernul si CSAT. Guvernul este subordonat CSAT, iar acesta din urma nu este responsabil, de fapt, in fata nimanui. Formal, Consiliul este controlat de Parlament, insa controlul se exercita doar prin examinarea rapoartelor de activitate ale CSAT.

Aceasta arhitectura institutionala este discutabila, indiferent daca Romania ar fi o republica prezidentiala, semi-prezidentiala sau parlamentara. Existenta a doua puteri executive este o sursa de potential conflict institutional, chiar daca una dintre puteri este formal subordonata celeilalte. De exemplu, ministrul apararii, al justitiei sau al externelor este subordonat atat Primului-ministru, cat si Presedintelui, iar acest lucru genereaza confuzie. Iar faptul ca CSAT, ca putere executiva, nu este subordonat in mod real Parlamentului genereaza inca si mai multe probleme.

Un aranjament institutional mult mai coerent a existat in Romania in perioada interbelica, atunci cand functiona Consiliul Superior al Apararii Tarii (“bunicul” actualului CSAT). Consiliul era compus din Primul-ministru (Presedintele Consiliului de Ministri), in calitate de presedinte, de mostenitorul Tronului (cand acesta ajungea la majorat), din mai multi ministri (al internelor, al externelor, al aparatii, al finantelor, al lucrarilor publice, al industriilor si comertului, al comunicatiilor, al agriculturii si al sanatatii publice) si dintr-un reprezentant al Consiliului Superior al Ostirii (acesta din urma avand doar un vot consultativ).

Concluziile Consiliului nu deveneau hotarari decat daca erau confirmate de Guvern (de Consiliul de Ministri, cum se numea atunci), ceea ce arata ca, intr-un mod lipsit de echivoc, Consiliul era direct subordonat Guvernului. Este adevarat ca Regele avea dreptul sa convoace oricand o sedinta a Consiliului Superior al Apararii Tarii, ca si pe acela de a lua parte la orice sedinta a Consiliului (caz in care avea calitatea de presedinte al acestuia), insa acest lucru nu insemna ca CSAT avea o dubla subordonare, pentru ca si in acest caz concluziile Consiliului nu deveneau hotarari decat daca erau votate intr-o sedinta de Guvern. Prin urmare, oricine ar fi prezidat sedintele vechiului CSAT, Consiliul era subordonat fara echivoc doar Guvernului.

Lucrurile erau astfel cat se poate de limpezi: CSAT era subordonat Guvernului care, la randul sau, era subordonat Parlamentului. in felul acesta nu aparea nici o problema a dublului executiv.

Exista insa oameni politici si comentatori care, probabil din ignoranta, sustin ca actualul CSAT nu ar fi urmasul indirect al vechiului Consiliu Superior al Apararii Tarii, ci al Consiliului de Coroana. Dar Consiliul de Coroana a fost un organism consultativ care nu avea niciuna dintre atributiile vechiului sau actualului CSAT. El era format din fosti Prim-ministri, sefi ai partidelor importante, personalitati ale vietii publice si ministri, si era menit sa ofere sfaturi Regelui ori de cate ori acesta considera necesar. Mai mult, pana in martie 1938, cand a fost institutionalizat prin Decret-lege de catre Carol al II-lea, Consiliul de Coroana a fost o structura informala. Cu alte cuvinte, intre CSAT si Consiliul de Coroana nu exista nici cea mai mica legatura.

Avem, asadar, doua situatii: una in care exista o singura putere executiva subordonata Parlamentului si cealalta (cea din prezent) in care avem doua puteri executive dintre care numai una (Guvernul) este subordonata Parlamentului, iar cealalta (CSAT), nu. Mai mult, situatia Guvernului este, in prezent, cu totul neobisnuita. El se subordoneaza atat Parlamentului (ceea ce este perfect normal intr-o democratie), cat si CSAT (ceea ce este anormal si cat se poate de nedemocratic).

Adevarul este ca structura institutionala actuala este mostenita din vremea fostului regim comunist. Consiliul Suprem de Aparare a Tarii este o institutie care deriva direct din Consiliul Apararii RSR, ale carui hotarari erau, conform legii, obligatorii pentru Guvern, la fel ca si hotararile actualului CSAT. Si, la fel ca si astazi, seful statului era si presedintele Consiliului. Prin urmare, problema dublului executiv apare din perioada comunista. Fireste ca ea era irelevana atunci, insa ea a devenit cat se poate de relevanta si de sacaitoare din momentul in care Parlamentul si Guvernul au devenit institutii autentice, odata cu instaurarea democratiei parlamentare.

Daca suntem cu adevarat fermi si consecventi in condamnarea comunismului, cred ca trebuie sa inlaturam si anomaliile institutionale pe care le-am mostenit din perioada regimului comunist. Aceasta cu atat mai mult cu cat, intr-o democratie parlamentara, existenta dublului executiv genereaza probleme care conduc inevitabil la conflict intre institutii. Iar acest lucru duce la o proasta functionare a mecanismelor statului de drept.

Sorin Curerai

[Articol aparut in Revista 22 ]

In primavara lui 2007, cand proiectam la Centrul pentru Analiza si Dezvoltare Institutionala intalnirea europeana anuala a think tankurilor pro-libertate, am ales impreuna cu partenerii proiectului de la Institute for Economic Studies, Franta, Hayek Institut, Austria, Atlas Foundation, Cato Institute si Heritage, Statele Unite schimbarea constitutionala ca tema a conferintei. Este foarte greu sa impui o tema pe agenda publica. Atunci cand ‚amenintarile imediate’ din partea actorilor politici aflati in functii publice sunt atat de numeroase, nici nu ne-am putea astepta ca media sa nu reactioneze in mod continuu la ele. E explicabil ca nu poate ocupa cateva zile cu o propunere precum cea de demarare a unui proces constitutional greoi, care oricum anunta sa se intinda pe mai multi ani si implica in dialog agenti prea „normali” ca sa starneasca interes jurnalistic. Tema constitutionala a ajuns in atentia publicului odata cu criza politica din 2007. In iunie, iulie si octombrie 2007 cand am organizat o serie de dezbateri pe tema rescrierii Constitutiei Romaniei in Arad, Bucuresti, Craiova si Timisoara, oportunitatea a fost folosita de reprezentanti ai partidelor politice pentru a-si lansa propriile proiecte de reconstructie institutionala. Dezbaterea era deschisa.

Un grup de exponenti ai curentului clasic-liberal in Romania impreuna cu Revista 22 au avut initiativa unui produs publicistic regulat in 2008 In care sa trateze problemele publice din perspectiva ideologiei libertatii. Colectia prezenta de analize abordeaza documentul constitutional, sursa atator framantari, intr-o maniera radicala si In acelasi timp fundationala.

Cadrele dezbaterii contemporane cer ca preocuparile libertarienilor pentru noi reguli fundamentale sa ia statul asa cum este el acum drept material de lucru. Sa ne imaginam institutia statului ca pe un ansamblu format din doua convertoare gigantice. Un convertor numit „sistemul politic” menit sa lichefieze preferintele cetenilor in decizii politice si alt convertor pe nume „sistem public” care solidifica deciziile politice in actiuni publice si reglementari sau interventii. Care e dimensiunea ansamblului? Dimensiunea lui exacta ia in calcul ultimul leu cheltuit pentru cea mai neinsemnata activitate din cele doua convertoare si ultimul leu cheltuit din cauza ultimei prevederi a celei mai nesemnificative reglementari legale sau administrative. Doar sectorul activitatilor publice a crescut in 2007 cu 3,6% din PIB (fiind 32,8% din PIB In 2006 si 36,4% In 2007) desi putea sa creasca cu 12,4%, totalul solicitat de institutiile publice pentru 2007 fiind de 45,2% din PIB. Acest fenomen are loc anual; pentru 2008, proiectul de buget prevede cheltuieli de 42% din PIB, adica o crestere de 5,6%. Daca preferati argumente ‚europene’ Juergen Starck, Vice-Presedinte al Bancii Centrale Europene recomanda ca un sector public sa nu depaseasca 30% din PIB, altfel structura pietei cedeaza si economia e in pericol.

Cu cat este mai mare bugetul sectorului public, cu atat mai multe resurse intra in jocul politic care imparte resursele comune. Redistributia este de la cei care muncesc dar nu pot evita sa-si plateasca taxele, catre cei suficient de buni la jocul politic incat sa puna mana pe ele. Iar ei sunt cu atat mai buni cu cat ritmul de crestere a statului in termeni de atributii, legi, reglementari, creste mai naucitor, pentru ca se pot ascunde intr-un hatis reglementativ confuz. Strict cantitativ, cresterea pe dimensiunea arogarilor de control asupra schimburilor pe piata si asupra vietii cetatenilor a fost cu 7.552 de legi in 2006, respectiv cu 4.816 legi noi In 2007. Este desigur imposibila aplicarea corecta si uniforma a cca. 70.361 de legi, cate sunt in total in repertoriu. Efectele sistemice sunt confuzia generalizata, pierderea respectului pentru lege si in cele din urma adversitatea indivizilor fata de lege. Din acest moment ansamblul este afectat structural iar ruptura dintre preferintele indivizilor si serviciile publice trece pragul pana la care mai poate fi reparata. Studiile de fata recompun piesele convertoarelor intr-o arhitectura liberala.

Horia Terpe si Ionut Sterpan, CADI-Eleutheria

[Articol aparut in Revista 22 ]

Prelegeri de la European Resource Bank Meeting 2007.

Charles B. Blankart, The European Union: Confederation, Federation or Association of Compound States? A Hayekian View to the Theory of Constitutions

Dan Mitchell, Decentralization and Systems Competition: Foundations of Liberty

Hardy Bouillon, The Principles of Regulation vs. the Regulation of Principles