Schimba Constitutia

Seul le degre de puissance politique, dans n’importe quelles mains il soit place, rend une constitution libre ou un gouvernement oppressif. (Benjamin Constant, Principes de politique, 1815)

Sensul cuvantului constitutie este astazi, chiar si in cercurile academice, circumscris aproape in intregime limbajului juridic. Constitutia, se zice adesea, este legea fundamentala sau legea suprema in stat. Ea este, reluand perspectiva celebrului jurist austriac Hans Kelsen, o ipoteza presupusa valida in baza procedurilor de creare si care, in virtutea calitatii sale de norma de baza, se afla in varful piramidei normelor care compun sistemul de drept[1]. Desi necesara, si poate chiar eficace, lectura textului constitutional in cheia pozitivismului juridic nu reuseste, din nefericire, sa surprinda semnificatia primordiala a constitutionalismului.

Constitutionalismul este expresia filozofiei politice liberale

Gandirea constitutionala este, inainte de orice, expresia filozofiei politice moderne la baza careia sta, indiscutabil, curentul de idei cunoscut sub numele de liberalism clasic. Ca urmare, natura si functia unei constitutii nu pot fi pe deplin intelese – ba mai mult, semnificatia insasi a unei constitutii se pierde – in absenta intelegerii cadrului filozofic care i-a dat nastere. Gandirea politica liberala este, in termeni aristotelici, materia din care conceptul de constitutie ia nastere. Insusi sensul modern al vocabulei constitutie, asa cum a aratat Giovanni Sartori[2], nu poate fi precizat inafara traditiei clasic-liberale.

Liberalismul, dincolo de numeroasele sale scoli si curente, insista asupra unei distinctii stricte intre stat si societate, definind in mod clar natura si functiile acestor doua elemente care compun binomul fundamental al filozofiei politice moderne. Ele sunt doua sfere distincte si autonome ale realitatii sociale care nu pot si nu trebuie reduse la un numitor comun.

Viziunea liberala este ancorata intr-o intelegere singulara a societatii ca ordine complexa si auto-regulatorie generata de multitudinea interactiunilor voluntare dintre indivizi inzestrati cu drepturile inalienabile – si inextricabil solidare – la viata, libertate si proprietate. Ca urmare, liberalismul reclama limitarea drastica si precisa a rolului si actiunii statului, definit in mod realist ca un grup specific de indivizi care isi aroga intr-un interval istoric dat exercitiul monopolului constrangerii legale. Statul nu are alt scop legitim sau alta ratiune de a exista decat recunoasterea si protejarea drepturilor individuale fundamentale si a ordinii sociale prospere si armoniose pe care respectul acestora o genereaza[3]. Orice transgresare a acestor limite, constituind in fapt o incalcare a drepturilor inalienabilor a unui grup sau altul de indivizi, il plaseaza infara sferei sale legitime de actiune.

O constitutie, in sensul sau de baza, nu este altceva decat o expresie concisa a filozofiei liberale, un breviar sau un aide-mémoire de filozofie politica adaptat unui anumit context istoric sau cultural. Ca document politic, constitutia incerca sa ofere o expresie juridica gandirii filozofice liberale. Ea pleaca de la recunoasterea inviolabilitatii drepturilor individuale fundamentale – consacrand deci autonomia societatii – si apoi incearca sa precizeze – in baza principiilor limitarii, divizarii si controlului puteri politice – arhitectura institutionala a statului astfel incat individul sa aiba garantii credibile ca statul nu va transgresa sfera sa legitima de actiune. Ea are ca menire, cu alte cuvinte, sa schiteze substanta si forma idealului pe care il desemnam indeobste cu sintagma stat de drept.

Constitutia improvizata

Criticata din mai multe motive si directii de-a lungul timpul, Constitutia actuala, adoptata in anul 1991 si revizuita in anul 2003, continua sa lase impresia (mai ales prin prisma sensului liberal de baza a constitutionalismului) unui ansamblaj difuz de idei mult prea tributar circumstantelor istorice nebuloase in care a fost conceputa.

Asa cum observa Daniel Barbu intr-o carte cu un titlu graitor[4], ordinea constitutionala instituita imediat dupa caderea comunismului nu a facut obiectul unei reflectii autentice prealabile la nivelul societatii, fiind mai degraba o prelungere a dreptului public din epoca comunista, completat cu cateva referinte la principii constitutionale uzuale in practica contemporana.

La fel de actuala si de necesara astazi ca si acum aproape doua decenii, reflectia asupra principiilor constitutionale de la baza comunitatii politice trebuie – daca vrem sa fie fructoasa – sa se intoarca la categoriile fundamentale ale filozofiei politice moderne si sa recupereze structura si problematica filozofiei clasic-liberale din care insasi ideea de constitutie a luat nastere.

Arbitrariul constitutional

Daca odinioara cuvantul constitutie putea servi, in limbajul filozofiei politice, de antonim pentru arbitrar, astazi o atare apreciere este nu doar suspecta ci de-a dreptul imposibila.

Cea mai regretabila evolutie in dreptului constitutional contemporan este ignorarea filozofiei politice de la baza constitutionalismului care ramane totusi, in absenta unei veritabile alternative, schema normativa de baza pe care sunt altoite, fara nicio grija pentru coerenta de ansamblu a discursului, concepte si idei imprumutate din viziuni filozofice antinomice.

Astfel, sub impactul ideologiei socialiste, sensul de baza a multor principii liberale fundamentale (precum drepturi inviolabile, domnia legii, sau guvernare reprezentativa), pe care textul constitutional ar fi trebuit sa le proclame si apere, a fost deturnat pana la irecognescibil sau, in unele cazuri, aceste principii au fost in intregime inlocuite cu concepte noi a caror trasplantare pe scheletul constitutionalismului modern a dus la subminarea idealului statului de drept si la instaurarea unui adevarat arbitrariu constitutional.

Constitutia in vigoare, de pilda, defineste simultan Romania in articolul 1, alineatul 3, ca un „stat de drept, democratic si social” sugerand implicit ca toate cele trei atribute ar fi reciproc compatibile. Sintagma stat social este insa, in lumina precizarilor de mai sus privind distinctia fundamentala stat-societate de la baza gandirii constitutionale, un oximoron in cel mai bun caz. Ideea de stat social se sprijina la randul sau pe un concept tot atat de lipsit de continut si de nociv, asa-numitele drepturi sociale sau drepturi pozitive. De altfel, Constitutia Romaniei reproduce in toto (art. 32, 33, 34, 41 si 47) constelatia de drepturi pozitive stipulate formal in Declaratia universala a drepturilor omului din anul 1948 (art. 22, 23, 24, 25, 26 si 27) la initiativa fostei Uniunii Sovietice, si in plus adauga o categorie foarte noua de drepturi pozitive – drepturile ecologice (art. 35).

Cu toate acestea, nu se poate insista indeajuns asupra faptului ca drepturile pozitive nu sunt si nu pot fi drepturi si ca libertatea de a face ceva nu poate fi echivalata, cel putin nu in ordine politica, cu capacitatea de a face ceva[5]. Toate aceste asa-numite drepturi pozitive, fie ca e vorba de dreptul la protectie sociala, la asistenta medicala, educatie publica sau cultura, nu sunt altceva decat niste titluri de creanta asupra unor servicii adresate cu titlu anonim colectivitatii. Ele sunt incompatibile cu drepturile individuale propriu-zise care sunt prin insasi natura lor fundamentale, negative si ireductibile la alte categorii filozofice.

Statul nu poate furniza serviciile sociale reclamate de aceste asa-zise drepturi pozitive fara a aduce atingere drepturilor propriu-zise a unei anumite parti a membrilor societatii; el nu poate indepli functia sa negativa de protector al vietii, libertatii si proprietatii tuturor si in acelasi timp interveni pozitiv in favoarea unei parti a societatii fara a abdica de la un principiu fundamental al statului de drept : egalitatea in drepturi. Cerintele pozitive reclamate nu pot fi in mod substantial conciliate cu exigentele principiului universalitatii drepturilor.

Ca urmare a acestor rectificari conceptuale, semnificatia curenta a constitutionalismului se schimba in mod radical. Constitutia nu mai este, cel putin la nivel normativ, mijlocul prin care drepturile individuale sunt consacrate si protejate iar sfera de actiune a statului este cat mai precis limitata; ea nu mai aspira la instituirea starii sociale de pace si armonie intre diversi indivizi si grupuri sociale. Constitutia insasi a devenit terenul de lupta dintre grupuri si indivizi dotati cu „drepturi” ireconciliabile, ea instituie, dupa ce a scos societatea din ipotetica stare naturala de conflict, o stare sociala a conflictului legalizat al tuturor impotriva tuturor…

Catre o Constitutie a libertatii

Limitarea interventiei staului si protejarea drepturilor individuale fundamentale nu se poate dispensa de recuperarea dimesiunii substantiale, filozofice a constitutionalismului. Inainte a de a fi un document juridic, constitutia este un document de filozofie politica. Numai clarificand premisele sale normative putem face din constitutie un mijloc formal eficace de aparare a libertatii individuale.

Liberalismul este in esenta o filozofie politica fundamentata pe ideea de drepturi individuale naturale sau inalienabile. Constitutia reprezinta mecanismul predilect prin care aceste drepturi, intelese ca principii metanormative[6] ale comunitatii politice, sunt institutionalizate, articuland viziunea liberala asupra statului si societatii deopotriva. Insa fara o autentica recuperare a viziunii filozofice din spatele lapidarelor principii constitutionale, intreg edificiul juridic si, cu atat mai mult, cel institutional vor servi mult prea putin libertate egala a tuturor.

Bogdan Enache

[Articol aparut in Idei in dialog ]

______________________________________________

[1] Hans Kelsen, Doctrina pura a dreptului, Humanits, Bucuresti, 2000,trad. Ioana Constantin pp. 17-23 si 234-249;
[2] Giovanni Sartori, „ Constitutionalism: A Preliminary Discussion ”, The American Political Science Review, Vol. 56, No. 4 (Dec., 1962), pp. 853-864;
[3]Frederic Bastiat, „Legea”, trad. Cristian Preda, in A.P. Iliescu, E.M. Socaciu, Fundamentele gindirii politice moderne, Polirom, Iasi, 1999, pp. 193-222;
[4] Daniel Barbu, Republica absenta, Nemira, Bucuresti, 2004, pp. 145-147;
[5] Friedrich A. Hayek, Constitutia libertatii, trad. Lucian Dumitru-Dirdala, Institutul European, Iasi, 1998, pp. 39-45;
[6] Douglas B. Rasmussen and Douglas J. Den Uyl, Norms of Liberty : A Perfectionist Basis for Non-perfectionist Politics, The Pennslvania State University, University Park, Pennsylvania, 2005, pp. 79-96.

Se pune problema schimbarii constitutionale. Principalul motiv pentru schimbare este rezolvarea unei tensiuni constitutionale intre rolul presedintelui si rolul guvernului in componenta executiva a puterii de stat.

Aceasta tensiune este responsabila de paralizarea reformei si duce la instabilitate politica. instabilitatea politica este un element negativ care Impiedica Romania sa progreseze. Pentru a rezolva aceasta problema trebuie eliminata sursa instabilitatii politice care nu este temporara , ci structurala determinata de formula semiprezidentiala a constitutiei din 1991.

Exista insa o intrebare mai profunda de al carei raspuns depinde felul in care gandim schimbarea constitutionala. Si anume care este scopul unei constitutii ?

Este scopul unei constitutii guvernarea eficienta si reforma rapida? Daca da atunci schimbarea trebuie facuta ieri. Sau este altul scopul unei constitutii ? Afirmarea si garantarea unor drepturi fundamentale ale cetatenilor si garantarea unei functionari a sistemului institutional care sa asigure atat reflectarea vointei cetatenilor cat si respectarea drepturilor lor.

Teoretic, dar si practic, cu cat o constitutie creaaza un cadru cat mai previzibil al actiunii pentru cetatenii sai, cu atat e mai buna. in termeni de politica practica, modelul constitutiei celei mai eficiente in raport cu acest scop este cel al constitutiei americane, atentie, nu pentru ca presedintele este seful executivului, ci pentru ca Isi pastreaza neschimbata structura de 200 de ani.

O constitutie este deci cu atat mai valoroasa cu cat este mai stabila. Regulile constitutionale au caracteristica speciala ca isi sporesc valoarea in timp. Exista un avantaj foarte important in mentinerea unor reguli constitutionale chiar daca ele ar fi proaste. Costurile schimbarii constitutionale echivaleaza cu costurile schimbarii status quo-ului constitutiv al societatii cu consecinte foarte dificil de prevazut si de obicei inacceptabile de vaste majoritati.

Constitutia Romaniei nu face exceptie de la aceasta regula. Exista insa un prag al costurilor dincolo de care status quo-ul produce numai pierderi si atunci trebuie schimbat. Problema care se pune este daca Romania a atins acest prag?

Raspunsul meu este ca nu. Din contra. Constitutia Romaniei de-abia acum isi dovedeste extraordinara forta de a obliga clasa politica la schimbare. Acest efect este contrar efectului dorit de parintii constitutiei care doreau ca guvernarea sa poata fi posibila doar in prezenta unui larg consens, in asa fel incat nici o reforma sa nu fie prea radicala.

Constitutia face posibila cenzura reciproca a presedintelui si a guvernului. intr-o tara care tocmai scapase de un sistem dictatorial in care executivul era totul, solutia ruperii executivului este cea mai potrivita pentru a garanta ca nimeni nu poate acapara in totalitate puterea.

Daca cei care vor puterea vor reforma, ei vor fi contrabalansati de fortele care se opun reformei. Dar daca cei care nu vor reforma vor puterea, ei vor fi contrabalansati de cei care vor reforma. Numai o larga majoritate ar putea trece peste acest impas, ori o larga majoritate implica participarea tuturor fortelor politice ale tarii.

In teorie , constitutia ideala ar fi cea care ar fi adoptata in unanimitate. in care fiecare cetatean ar avea drept de veto daca ar considera ca i se incalca drepturile. in practica asa ceva nu se poate , dar se poate altceva si anume ca unei forte politice sa Ii fie greu sa guverneze daca nu Isi asigura sprijinul a cat mai multi dintre cetateni. in acest fel drepturile a cat mai multi dintre cetateni vor fi respectate.

Premisa de la care pleaca cei care sustin reforma constitutionala este ca in Romania exista doua forte, una reformatoare si alta conservatoare si ca ar trebui ca acest lucru sa fie clar si castigatorul sa ia tot (si sa faca reforma).

In acest moment se aplica intrebarea lui Karl Popper, care este sistemul cel mai dezirabil, sistemul care Ii aduce pe cei mai buni la putere sau sistemul care elimina cel mai repede persoanele incompetente si le permite sa faca un rau minim?

Analizand rational aceasta intrebare raspunsul este varianta a doua. Ori tocmai asta este varianta care acum functioneaza potrivit Constitutiei. E suficient sa avem un presedinte de o culoare politica si un premier de alta culoare ca nici unul dintre ei sa nu poata sa acapareze toata puterea. Efectele acestei competitii sunt intodeauna bune din perspectiva garantarii drepturilor cetatenilor. Fiecare dintre adversari trebui sa convinga un numar cat mai mare de sustinatori. in felul aceste drepturile unui numar cat mai mare de cetateni sunt respectate, fiind aparate fie de premier, fie de presedinte. Orice abuz va fi imediat taxat. Orice derapaj de la stricta legalitate va fi prompt dezvaluit.

Guvernul este obligat sa guverneze bine. Presedintele este obligat sa respecte legalitatea. in acest moment in Romania numai consensul general, adica integrarea in UE, mai functioneaza. Dar asta e un semn de sanatate politica. Avem o larga majoritate care sustine acest demers. Ea guverneaza. Efectele sunt vizibile, cresterea economica, dezbaterea legilor importante in public, eliminarea ministrilor incompetenti.

Exact ceea ce ar trebui sa faca o Constitutie.

Daca exista o problema aceasta nu este instabilitatea politica, care e un fenomen firesc in democratie, ci lipsa unei alternative la clasa politica actuala. Efectul pervers al introducerii unui prag electoral care paralizeaza orice incercare a unui partid nou format de a patrunde in parlament si blocheaza scena politica. Daca e sa facem vreo schimbare asta ar fi cea decisiva. Romania nu sufera din cauza democratiei ci din cauza unui deficit de democratie. Dar asta se poate schimba fara a umbla deocamdata la Constitutie.

Laurentiu Gheorghe, Facultatea de Filosofie Universitatea Bucuresti

„Nu pot face obiectul initiativei legislative a cetatenilor problemele fiscale, cele cu caracter international, amnistia si gratierea” (Constitutia Romaniei, Art. 74, Al. 2).
La prima lectura a acestui paragraf apare o intrebare legitima: care este justificarea unei limitari a drepturilor cetatenilor intr-un document destinat protejarii drepturilor acestora? in absenta unei justificari solide, o astfel de prevederea ar constitui un argument in favoarea punctului de vedere potrivit caruia politica este arta de a-i Impiedica pe oameni sa se ocupe de ceea ce-i priveste.

Constitutia reprezinta ansamblul principiilor si regulilor care organizeaza functionarea puterii politice in vederea limitarii acesteia. Separarea puterilor in stat nu este obiectivul final al unei constitutii ci doar mijlocul prin care se limiteaza puterea politica asupra cetateanului. O constitutie care nu asigura efectiv aceasta limitare este lipsita de sens, iar rigoarea intelectuala obliga la utilizarea unui alt termen pentru a desemna textul respectiv.

Din punct de vedere istoric, textele cu valoare si functie constitutionale – incepand cu Magna Charta – au vizat limitarea puterii monarhice (statale) asupra cetatenilor (nobili, oameni liberi si, intr-o mai mica masura, cei ne-liberi). in cadrul acestora, fiscalitatea a fost un capitol mereu prezent. Rascoale, revolutii si razboaie de independenta au izbucnit din cauza abuzurilor fiscale din partea autoritatilor.

Articolul 90 din Constitutia Romaniei precizeaza ca referendumul poate fi initiat numai de catre Presedinte, fara sa aminteasca de posibilitatea unei initiative a cetatenilor in acest sens. O lectura liberala a acestui articol ar permite cetatenilor initierea unui referendum deoarece ea nu este interzisa de catre lege. Mai mult, potrivit art. 2, „suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice si corecte, precum si prin referendum”. interpretarea Constitutiei ca interzicand referendumurile initiate de cetateni ar insemna de fapt ca suveranitatea populara se exercita (prin referendum) doar cu permisiunea autoritatilor (adica a Presedintelui): o suveranitate care are nevoie de permisiunea altcuiva este o contradictie de termeni. Cum ar interpreta Curtea Constitutionala articolul 90?

Ramane varianta initiativei legislative cetatenesti, dar in acest caz, decizia apartine Parlamentului. Aceasta initiativa nu poate privi insa problemele fiscale, printre altele.

Care a fost motivatia excluderii fiscalitatii din sfera de aplicabilitate a initiativei legislative cetatenesti? S-a considerat oare ca cetatenii romani nu au educatia sau competenta necesare pentru a aprecia corect consecintele deciziilor lor intr-un domeniu atat de complex? Sau s-a dorit prevenirea derapajelor demagogice?

Primul punct vedere este neconvingator si contradictoriu. El este neconvingator deoarece, spre exemplu, Constitutia Elvetiei permite din 1874 referendumul, inclusiv in domeniul fiscal (50000 de cetateni pot solicita un referendum pentru blocarea oricarei legi). I-au considerat oare expertii constitutionali romani pe concetatenii lor mai incompetenti sau mai putin inteligenti decat erau elvetienii acum un secol? Punctul de vedere amintit este contradictoriu deoarece fiscalitatea este un domeniu mai putin complex decat altele care nu sunt excluse in mod explicit din sfera initiativei legislative populare.

A doua justificare pare mai legitima deoarece este important sa Impiedici ca majoritatea sa arunce povara fiscala pe umerii unei minoritati. Totusi, atingerea acestui obiectiv nu poate fi realizata prin alineatul 2 al articolului 74 deoarece initiativele legislative cetatenesti nu sunt singurele care pot fi demagogice. Ceea ce este suparator in alineatul respectiv este faptul ca el Impiedica o initiativa de tip „Propunerea 13”, singura metoda prin care californienii (inspirati de Ronald Reagan) au reusit sa reduca ratele de impozitare care atinsesera niveluri excesive.

Mecanismele democratiei reprezentative fac ca grupurile de interese minoritare sa se poata coaliza si obtine privilegii in dauna majoritatii si a interesului general. Acest lucru este posibil deoarece cheltuielile publice sunt mai vizibile pentru beneficiarii lor decat este modul de finantare a acestora pentru contribuabili. Altfel spus, se aplica strategia „se ia putin de la multi si se da mult la putini”. Rezultatul este o tendinta de crestere a cheltuielilor publice si a impozitelor pana la niveluri aflate dincolo de optim. Referendumul apare ca un mijloc – poate singurul – prin care se poate bloca acest „efect clichet” in cresterea cheltuielilor publice, a impozitelor prin care sunt finantate si deci a puterii statului asupra cetatenilor.

Daca se accepta ideea ca o constitutie are menirea sa garanteze drepturile cetatenilor si sa limiteze puterea statului asupra lor, atunci printre prevederile sale trebuie sa se numere si dreptul cetatenilor de a avea initiative in domeniul fiscal. Chiar si in aceste conditii, cetatenii nu ar fi la adapost de voracitatea fiscala a guvernelor lor. Cateva protectii suplimentare nu ar fi de prisos.

In primul rand, putem aminti enumerarea limitativa a impozitelor si taxelor care pot fi prelevate de catre autoritati. Aceasta ar proteja contribuabilii de creativitatea autoritatilor in acest domeniu. In al doilea rand – asemenea articolului 128 din Constitutia Elvetiei – precizarea procentului sau nivelului maxim pe care-l poate avea fiecare impozit direct si indirect. In al treilea rand, pentru a Impiedica transformarea referendumurilor fiscale intr-o dezlantuire a invidiilor, ar fi necesara o referire la principiul proportionalitatii si universalitatii sarcinilor fiscale. Protectia sociala ar urma deci sa fie realizata prin cheltuielile publice, nu prin diferentierea prelevarilor fiscale. Articolul 56 care face referire la contributiile financiare nu este nici suficient de clar, nici suficient de protector pentru drepturile contribuabililor. Astfel, ca o ultima garantie, ar trebui prevazut un mecanism asimetric de revizuire a sistemului fiscal, astfel incat cresterea impozitelor sa necesite validarea prin referendum cu o majoritate calificata (2/3 sau 3/4, de exemplu), insa reducerea lor (pentru toti contribuabilii) sa poata fi realizata cu o majoritate simpla, fie pe cale parlamentara, fie prin referendum initiat de cetateni sau de Presedinte.
Problema impozitelor nu poate fi disociata de cea a cheltuielilor publice si de nivelul interventiei guvernamentale dorit de majoritatea alegatorilor. Poate ca inca nu toti sunt constienti de faptul ca un guvern care este suficient de puternic incat sa-ti dea tot ceea ce doresti este suficient de puternic incat sa-ti ia tot ceea ce ai. in ultima instanta, capacitatea unei constitutii de a proteja drepturile cetatenilor depinde de valorile Impartasite de acestia si de capacitatea lor de a rezista tentatiilor demagogice.

Radu Nechita,  CISED

[Articol aparut in Revista 22 ]

Acum opt ani, cand am inceput sa lucrez ca jurist in administratia publica locala, studierea si aplicarea legislatiei era o atributie de serviciu pe care mi-o asumam fara sa-mi pun prea multe probleme de fond. in timp, am observat ca normele juridice, pe langa faptul ca erau excesive si instabile, aserveau practic administratia locala, impunandu-i sarcini pe care nu le putea indeplini sau stabilindu-i competente care duceau la largirea aparatului birocratic. Observatiile stranse de-a lungul anilor, relatiile cu publicul, experienta din instantele de judecata, problemele complexe cu care m-am confruntat in privinta fondului funciar si retrocedarea proprietatilor, obligatiile impuse consiliilor locale prin lege, care ajung sa adopte adesea doar hotarari formale, limitate strict de cadrul normativ – toate acestea m-au facut sa ma intreb care este sursa acestor abuzuri. Am ajuns astfel la concluzia ca, in mod partizan, mecanismele constitutionale permit interventia masiva a statului in probleme ce tin de organizarea si gestionarea comunitatilor si a vietii private.

Motivul pentru care m-am inhamat la a demonstra cateva din lacunele constitutionale este tocmai faptul ca in fiecare zi ma lovesc de un exces de legislatie abuziva care prejudiciaza interesele particulare ale cetatenilor, adesea cu ajutorul administratiilor locale, compromitand tocmai institutia ce ar trebui sa gestioneze problemele comune.

Conform art. 120 din Constitutia Romaniei „administratia publica locala din unitatile administrativ teritoriale se intemeiaza pe principiile descentralizarii, autonomiei locale si deconcentrarii serviciilor publice” prin autonomie intelegandu-se, in realitate, faptul ca beneficiem de primari, de consilii locale alese care adopta propriile hotarari si de permisiunea de a folosi taxele locale. Aceasta viziune superficiala asupra autonomiei creeaza o grava confuzie intre mecanisme democratice obligatorii cum sunt alegerile locale (reprezentativitatea) sau accesul la resursele proprii si o reala independenta marcata prin desprinderea de o administratie centrala care normeaza si dispune discretionar.

O autonomie reala implica autoguvernare urmand ca prin descentralizare sa intelegem despartirea efectiva de stat prin adoptarea unor forme asemanatoare celor federative (regionalizare). Numai o astfel de masura radicala poate rupe legaturile de subordonare si dependenta dintre stat si comunitatile locale sau regionale. Eliberarea de sub tutela statului este obligatorie pentru ca diferitele grupuri de cetateni sa constientizeze apartenenta la comunitati restranse, traditionale si specifice ce le determina sa aiba scopuri si interese comune.

Cea mai importanta unitate administrativ teritoriala este cea de la nivel local reprezentata prin institutia primarului si consiliul local, care acopera intreg teritoriul tarii si care, prin asociere, pot inlocui formele administrative impuse de organizarea pe judete. Judetele insa, au la randul lor propriile structuri administrative – prefecturile si consiliile judetene, amandoua concepute pentru a coordona primariile si serviciile deconcentrate din teritoriu. Daca analizam in detaliu legea 215/2001 privind administratia publica locala vom vedea ce atributii vagi, relative au, de exemplu, consiliile judetene cu exceptia atributiei privind repartizarea bugetului (art. 91, alin. 3 lit. a din legea 215/2001) – atributie profitabila politic si partizana.

Institutia prefectului este de asemenea o parghie in vederea mentinerii centralismului in teritoriu. Se creeaza astfel, un aparat administrativ greoi, inutil si costisitor, cu suprastructuri ale caror atributii sunt pur si simplu inventate, ele putand fi foarte bine suplinite de forme de tip federativ.

Intr-un articol din Sfera Politicii (nr. 43/1996) Daniel Barbu releva cu argumente istorice cele mai autentice intentii de descentralizare expuse de personalitati ale vietii publice din perioada interbelica. Existau atunci, ca si acum, opinii care sustin ca autoguvernarea si descentralizarea reala inseamna „ competente largi in domeniul invatamantului, sanatatii, transporturilor ori agriculturii” pentru autoritatile locale. Autorul reda cuvintele deputatului social-democrat Gheorghe Grigorovici sustinute in cadrul unei conferinte din 1922: „Libertatea deplina a diferitelor provincii de a se dezvolta conform traditiilor si mijloacelor lor reale in sanul unui stat de forma democratica federativa” [se opunea] dreptului unic – construit pe temeiuri formale si acordat printr-un act de vointa al autoritatii in care se intrupeaza suveranitatea – al Statului centralizat.”

Chiar daca nu vorbim de forme federative de organizare, autonomia administrativa este in mod necesar legata de respectarea principiului subsidiaritatii conform caruia statul nu trebuie sa intervina decat in mod exceptional. Comunitatile locale cunosc intr-un mod mai limpede si pot rezolva mai eficient problemele cetatenilor din raza lor de cuprindere si de aceea solutiile pot fi adaptate cu mai multa usurinta nevoilor reale ale fiecarei persoane in parte, acestea avand intaietate ca indivizi si nu ca simple subiecte de drept. De aceea este necesar ca statul sa intervina numai atunci cand aceste structuri de baza „ nu Isi mai pot autoregla echilibrele functionale” (D. Barbu, S.P. nr. 43/1996).

Conform Legii 195/2007 privind descentralizarea, “principiul subsidiaritatii consta in exercitarea competentelor de catre autoritatea administratiei publice locale situata la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetatean si care dispune de capacitate administrativa necesara”. Legea insa nu prevede obligatia statului de a nu se amesteca normativ-discretionar in problemele locale, ceea ce evident o ace inutila.

Ceea ce imi arata experienta in administratia publica nu este doar ca cei 17 ani de politici sociale au esuat in consolidarea comunitatilor ci ca interventia statului in economie, administratia locala si viata privata privata duce lucrurile spre rau. Sintagmele, “protectie din partea statului”, “siguranta si coeziune sociala”, “subventii” “prioritati nationale”, “interes national”, “strategii guvernamentale” nu-mi mai sunt azi indiferente, ci imi trezesc profunde suspiciuni. Societatea romaneasca este in mod colectivist dominata de o administratie centrala coplesitoare, este condusa de hotarari de guvern si ordine de ministri, controlata cu incrancenare de o multitudine de agentii parazitare si supusa abuzurilor legislative. Daca statul nostru nu reuseste sa asigure libertatea pe care am dorit-o, progresul economic, si independenta justitiei poate comunitatile locale si regionale din Romania ar trebui sa ia exemplul Italiei si sa lupte pentru autonomie regionala. Comunitatile locale s-ar putea impunerea ca principale forme de redresare morala, sociala si de progres autentic.

Gabriela Dumitrescu

[Articol aparut in Revista 22 ]

Sectiunea constitutionala dedicata autoritatilor publice locale se distinge prin caracterul sau vag si lapidar. O comparatie cu sectiunile omoloage ale constitutiilor tarilor foste comuniste din Europa Centrala si de Est ne arata ca actuala Constitutie romaneasca sta inca prost la identificarea resurselor financiare ale comunitatilor locale, la specificarea drepturilor acestora si la indeplinirea scopului mai general de a elibera administratia de structura centralizata traditionala.

Ca lucrurile stau asa o dovedesc inca de la inceput doua aspecte izbitoare. Primul priveste plasarea in structura Constitutiei a articolelor privitoare la autoritatile locale. Majoritatea constitutiilor analizate trateaza acest subiect intr-un capitol separat, la fel de important ca partea dedicata drepturilor sau organizarii statului. Legiuitorul roman a fost insa de o alta parere. Pentru acesta, autoritatile locale sunt, in continuare, o prelungire a autoritatilor centrale, dupa cum o indica plasarea articolelor relevante la titlul III, capitolul V, sectiunea a 2-a din legea fundamentala.

Un alt aspect deconcertant priveste titlul sectiunii dedicate autoritatilor locale. in timp ce in constitutiile Cehiei, Sloveniei si Slovaciei, titlul ales reflecta un drept al comunitatii (auto-guvernare, auto-administrare, autonomie), in Romania, titlul „Autoritati publice locale” nu pune acelasi accent pe autonomie. Mai mult, in Slovenia si Cehia autonomia este consfintita ca drept, in mod separat, printr-un articol in primul capitol al Constitutiei.

Progresele fata de Constitutia din 1991 sunt, totusi, neindoielnice. Din Constitutia din 1991 lipseste distinctia dintre descentralizare si deconcentrare, fiind folosit doar termenul de descentralizare, desi deconcentrarea era solutia cel mai adesea aleasa de administratia romaneasca. Distinctia este importanta si incetatenita in stiinta adminstratiei. Daca descentralizarea reprezinta plasarea unor competente si responsabilitati la nivel local, deconcentrarea presupune constituirea unor institutii care continua sa depinda direct de nivelul central din punct de vedere financiar si decizional. O a doua lipsa a Constitutiei din 1991, corectata prin actuala Constitutie, priveste specificarea lipsei raporturilor de subordonare intre prefecti, ca reprezentanti ai executivului pe plan local, si organele autoritatilor locale. in lipsa acesteia, simpla mentionare a autonomiei locale era total insuficienta pentru intelegerea felului in care functioneaza aceasta.

Pe de alta partea, aceste progrese, desi necesare, sunt departe de a fi suficiente. in majoritatea constitutiilor luate in considerare, sectiunea privind comunitatile locale se concentreaza preponderent pe drepturile acestora. Nu acelasi lucru se intampla si in actuala Constitutie romaneasca, unde aceste drepturi nu apar decat cel mult implicit.

Doua dintre aceste drepturi, cel de a avea un buget propriu si cel de a impune taxe si impozite, sunt stipulate in articolele 137 si 138, fara a fi identificate ca drepturi ale comunitatilor locale, pe care puterea centrala trebuie sa le respecte. Un alt drept important din punct de vedere financiar, cel de a primi subventii, in masura necesara indeplinirii responsabilitatilor atribuite prin legi, nu este stipulat in Constitutie, ci doar in legea 215/2001. Pentru o adevarata descentralizare, resursele financiare trebuie sa provina in principal din surse proprii, nu din transferuri de la centru. in Slovacia, comunitatea se finanteaza, „in primul rand si in principal” din surse proprii si doar in mod secundar din subventiile provenite de la centru (art. 65, Constitutia Slovaciei). Ideea apare si in Constitutia Sloveniei la articolul 142.

Aceeasi lege 215/2001 prevede si alte drepturi, recunoscute in alte state la nivel constitutional, cum ar fi dreptul de proprietate, dreptul la asociere, dreptul de a organiza referendumuri pe teme de interes local si de a hotarI asupra oricarei schimbari a limitelor teritoriale. Fiind vorba de drepturi esentiale ale unei comunitati locale, acestea ar trebui recunoscute prin Constitutie, asa cum se intampla, macar pentru unele din aceste drepturi, in Cehia (art. 101), Slovacia (art. 165), Bulgaria (art. 136, 137, 141), Ungaria (art. 44/A) si Polonia (art. 167-172).

In actuala Constitutie romaneasca, cel mai cuprinzator articol despre administratia locala, articolul 123, priveste functia prefectului, in calitate de reprezentant al Guvernului la nivel judetean. Prin conducerea serviciilor publice deconcentrate pe plan judetean si prin exercitarea controlului de legalitate asupra actelor emise de autoritatile locale, prefectul reprezinta principalul instrument al exercitarii controlului administratiei centrale asupra celei locale. Cat timp joaca un rol foarte important in activitatile de la nivel local, institutia reprezentata de prefect poate ingreuna procesul de descentralizare. De altfel, in prezent, putine state europene, printre care Franta, Italia si Polonia (sub titulatura de “wojewoda”), recurg la functia prefectului. Reducerea atributiilor prefectilor, spre exemplu prin recursul la solutia descentralizarii in defavoarea deconcentrarii, se impune ca pas necesar spre o autonomie mai accentuata.

Constitutia Romaniei prevede ca rol principal al prefectului asigurarea respectarii legii de catre autoritatile locale, prin atacarea actelor considerate ilegale. Doua lucruri sunt de remarcat aici. in primul rand, stipularea din paragraful 5, potrivit careia actul atacat este suspendat pana la solutionarea cauzei, este o masura excesiva de protectie Impotriva abuzurilor autoritatilor locale. in al doilea rand, Constitutia se concentreaza asupra modului in care actele autoritatilor locale pot fi atacate, fara a mentiona cum pot fi atacate reglementarile autoritatilor centrale care afecteaza autonomia locala. Articolul 146 privind atributiile Curtii Constitutionale nu stipuleaza posibilitatea ca reprezentantii autoritatilor locale sa sesizeze Curtea in privinta unor astfel de abuzuri. Reprezentantii autoritatilor publice locale ar trebui sa aiba drept de sesizare (Ungaria, art. 43, Cehia, art. 87), pentru a impiedica abuzurile autoritatilor centrale. Printr-o astfel de abordare, care se incadreaza perfect in spiritul intregii sectiuni dedicate autoritatilor locale, actuala Constitutie tine partea centrului in competitia cu autoritatile locale, mentinand reflexele centralizate ale traditiei administrative romanesti.

Dragos Bigu & Raluca Ana Alecu

[Articol aparut in Revista 22 ]

Rolul unei constitutii este de a crea un cadru pentru interactiunile sociale echidistant fata de toti cetatenii si care sa le permita sa-si realizeze cat mai bine potentialul. in contextul actual, constitutia ar trebui sa permita cetaÈ›enilor romani sa profite la maxim de oportunitaÈ›ile culturale si economice pe care le aduce apartenenta la UE. Noutatea este ca astazi libertatea cetatenilor romani, i.e. numarul lor de opÈ›iuni, poate creste daca suveranitatea statului roman scade. Libertatea ne creste odata ce aria noastra de actiune nu mai este limitata la teritoriul Romaniei, ci este intreaga Europa. [1] In acest sens, in afara scenariului clasic in care romanii pleaca sa munceasca in Europa, exista posibilitatea ca organizaÈ›ii din afara graniÈ›elor Romaniei sa actioneze neingradit pe teritoriul Romaniei; astfel, cetaÈ›enii romani ar avea acces nu numai la produse de import, ci si la servicii de import [2], inclusiv din domeniul sanatatii, invatamantului si culturii. Date fiind avantajele, chiar daca „vechea Europa” refuza sa adopte „directiva Bolkestein” in varianta ei originala necompromisa, care ar fi permis o libertate de circulatie totala nu numai a produselor, ci si a serviciilor, Romania ar trebui sa o adopte unilateral – si sa convinga alte tari sa faca acelasi lucru. Cetatenii romani n-au decat de castigat daca oferta de servicii creste. in continuare, pentru a demonstra caracterul revolutionar al propunerii, vom aplica conceptul de baza al directivei Bolkestein intr-o maniera neortodoxa: la problema discriminarii minoritatilor etnice.

Datorita internetului, a posibilitatilor actuale de transport si a disparitiei granitelor in cadrul UE, dependenta culturala a minoritatilor de statul in care se gasesc a scazut considerabil. Acum, ele pot intretine relatii stranse si cu comunitati din afara tarii. Legile statelor, in particular constitutia Romaniei, nu s-au adaptat la aceasta noua realitate, reflectand viziunea ca soarta culturala a minoritatilor tine de responsabilitatea statelor gazda. De asemenea, statele se considerau in totalitate „suverane”, in sensul ca alte state nu aveau dreptul de a se implica in actiuni pe teritoriul lor.

In prezent, in cadrul oferit de Uniunea Europeana, este posibil ca membrii minoritatilor sa aiba drepturi absolut egale cu ceilalti cetateni. Pana acum acest lucru nu era cu adevarat posibil deoarece minoritatile si majoritatea erau implicate intr-un joc de suma zero. Desi acest lucru nu mai este valabil, multi politicieni si publicul larg nu sunt inca constienti de asta. Statul roman nu mai trebuie sa tina cu orice pret sa organizeze scolile in limba maghiara, ci trebuie sa permita statului maghiar sa organizeze scoli pe teritoriul Romaniei, iar cetatenilor sa poata alege directia in care merge contributia lor pentru educatie. Printre optiuni se pot afla statul roman, alte state, sau firme private de invatamant acreditate de statul roman (scoli, licee, universitati). Astfel, daca statul maghiar (sau oricare alt stat) observa ca vin din Romania, dintr-o anumita zona, sume importante de bani pentru invatamant va sti ca exista o cerere pentru invatamant in limba maghiara. De asemenea, daca o organizatie non-guvernamentala, care sustine drepturile rromilor, primeste bani (ce pot veni fie de la membrii comunitatii rrome fie de la alti cetateni romani), atunci ea va putea organiza invatamantul in cadrul comunitatilor rrome. Ideea este simpla: statul roman nu este cel mai competent pentru a organiza invatamantul in alte limbi decat romana, motiv pentru care trebuie sa permita altor state si organizatiilor particulare sa functioneze neingradit. Acest lucru va spori libertatea membrilor minoritatilor, fara a o ingradi in nici un fel pe a celorlalti. in plus, odata ce statul roman ia o astfel de masura, el va putea sa ceara acelasi lucru statelor pe teritoriul carora se gasesc importante minoritati romane, e.g. Grecia, Spania, Italia sau chiar si Republica Moldova. Ideal ar fi ca statul roman sa organizeze el insusi scoli pentru acesti oameni (cu banii veniti chiar de la ei desigur).

Conceptul de minoritate trebuie vazut drept o consecinta naturala a dreptului la asociere. in prezent insa, minoritatile sunt creatii ale statului – legea minoritatilor declara care sunt minoritatile si face o serie de deosebiri absurde intre minoritatile traditionale (e.g. ungurii) si ne-traditionale (precum italienii, chinezii etc.), acordandu-le drepturi privilegiate primelor si legitimand discriminarea impotriva ultimelor. Statul nu ar trebui sa se ocupe cu partiÈ›ionari ale populaÈ›iei pe criterii etnice sau de alt fel.

Conceptul de descentralizare pe care-l sustinem este mai subtil pentru ca nu are o baza teritoriala. Daca, de pilda, Tinutul Secuiesc ar deveni autonom, discriminarea s-ar inversa de la maghiari la romani, i.e. nu s-ar rezolva nimic. Problema nu este discriminarea maghiarilor, ci discriminarea in general. Solutia este ca doua (sau mai multe) sisteme de reguli sa functioneze in paralel pe acelasi teritoriu, sau altfel spus ca statul maghiar sa poata oferi servicii pe teritoriul Romaniei (si invers). Astfel, scolile de limba romana din zona vor fi administrate de statul roman, iar cele de limba maghiara de statul maghiar. Nu este necesar ca un singur set de reguli sa fie aplicat pe un anumit teritoriu; o portiune de teren nu apartine unui stat sau unei anumite etnii, ci persoanelor private care locuiesc acolo. Aceasta idee de coexistenta a doua sau mai multe seturi de reguli pe acelasi teritoriu nu va mai parea atat de bizara daca ne gandim ca ea este deja aplicata in cazul religiei: pe acelasi teritoriu coexista de pilda atat ortodocsi cat si catolici; bisericile catolice din Romania nefiind organizate de biserica ortodoxa. De ce ar fi atunci scolile maghiare organizate de ministerul culturii roman, sau scolile de limba romana din diaspora organizate de alte state si nu de cel roman?

Vlad Tarko & Andrei Trandafira, CADI-Eleutheria

[Articol aparut in Revista 22 ]

Referinte:
1. Frits Bolkestein, The Internal Market: Ten Years Without Frontiers Press Conference Brussels, 07 January 2003
2. BBC, Q&A: Services Directive, 15 November 2006

Statul nostru obisnuieste sa ne minta, sa ne insele, sa ne fure, si sa ne taxeze de zece ori pentru acelasi lucru. Cheltuielile publice sunt indecente iar legile au ajuns sa fie, dupa orice standard, imposibil de respectat. Vorbe multe dar goale, mazgalituri fara noima, aplicate arbitrar si incalcate zilnic. Prea multe ca sa le mai stii, prea intortocheate si prea pretentioase ca sa mai merite sa-ti bati capul.

Intr-adevar, cu cat un stat este mai corupt, cu atat mai numeroase sunt legile sale. Cand se strica, masinaria haraie ingrozitor: creste alert volumului legislatiei si taxarii, mesajele publice emise zilnic sunt in exces, iar imaginea devine principala preocupare a institutiilor publice. Este reactia naturala a sistemului de a carpi neajunsurile cele mai vizibile, cand problemele de fond raman neatinse.

Pentru a putea ajunge la fond, trebuie, pe de o parte, sa ignoram acest zgomot si sa ascultam numai si numai de propriile constiinte si ratiuni. in plus, trebuie sa iesim din minoratul in care este purtata discutia despre politica si politici, evitand sa cautam autoritati care sa ne spuna ce avem de facut, fara a ne lasa impresionati de puncte de vedere oficiale, si depasind comparatiile superficiale intre cum este in America, Franta, Germania, Suedia sau mai stiu eu unde – dandu-ne astfel o minima sansa pentru a iesi din “furca” lui Maiorescu.

Urmatorul exercitiu ne-ar putea ajuta in ambele directii: sa zicem ca noi toti, cetateni-suverani contribuabili, ajungem la concluzia ca asa nu se mai poate si ne organizam astfel incat, incepand cu 1 ianuarie 2009, sa intram cu totii in „greva fiscala” - adica sa nu ne mai platim impozitele. Niciunul. Statul nu ne poate pedepsi pe toti, iar mesajul transmis prin eleganta nesupunere civica este ca, datorita neindeplinirii corespunzatoare a obligatiilor ce-i revin, cetatenii au decis, in suveranitatea lor, ca serviciile sale nu mai sunt solicitate, si ca, prin consecinta, statul este concediat in corpore - Impreuna cu sistemul politic si sistemul public, cu toate organele sale, legitime sau ilegitime, „de neinlocuit” sau nu. Strictly bussiness!

Acest experiment mental ne plaseaza in ceea ce se cheama „situatia meta-constitutionala”. in aceasta situatie avem de negociat un nou contract social. intre noi. Profesionist, calm, in profunzime, ca si cum am vrea sa angajam un paznic in sat. Trebuie sa ne asiguram ca urmatorul paznic pe care-l angajam este catelusul nostru, util, manierat si ascultator, astfel incat sa-l putem scoate in parc la concursul de frumusete, iar monstruletul degenerat de astazi sa ramana doar o amintire urata. Nu putem spera ca toate problemele vor fi rezolvate complet, dar cu siguranta putem ajunge la un milion de kilometri distanta de amortirea in care suntem astazi.

Un paznic, fiind singurul inarmat din sat, poate comite doua tipuri de erori. in primul rand, poate sa nu ne apere cum trebuie - sa nu presteze in mod corespunzator serviciile pentru care este angajat. Sa-i zicem „eroare de sistem de tipul I”. In al doilea rand, i-ar putea trece prin cap ca este profitabil sa ne apere „prea mult”: sa abuzeze de noi, exagerand pericolele si reglementand din ce in ce mai mult, arogandu-si din ce in ce mai multe atributii si apoi pretinzand taxe din ce in ce mai mari – „eroare de sistem de tipul II”. Cele doua tipuri de erori se atrag una pe cealalta. Daca reusim sa evitam ambele erori pe termen lung, se cheama ca am reusit.

Primul fel de eroare – problema de eficienta - este evitabila pornind de la separatia orizontala (legislativ, executiv, judecatoresc) si verticala (local, regional, central) a puterii in stat, prin urmarirea stricta a doua principii: principiul potrivit caruia o problema trebuie rezolvata la cel mai mic nivel la care aceasta poate fi rezolvata, respectiv principiul reducerii la minimum a “distantei democratice” - a relatiei input-output dintre cetateni, politicieni si politici. La acest „cel mai mic nivel posibil” jonctioneaza cele mai bune interese cu cele mai potrivite cunostinte. Surogate ca descentralizarea administrativa sau regiunile de dezvoltare nu pot face fata presiunilor de centralizare din sistem: in lipsa alocarii constitutionale a autoritatii, problemele tind sa migreze in sus pe ierarhii…Pentru a fi solida si coerenta, separatia verticala a puterii trebuie dublata cu reorganizarea, simetrica, a sistemului fiscal: taxele trebuie colectate local si regional si apoi alocata o cota-parte catre nivelul central, si nu invers (pentru ca altfel, fondurile sunt re-alocate de la centru pe criterii politice).

Al doilea tip de eroare – „cine ne pazeste de paznic” - este cu adevarat dificila. Și totusi, solutiile exista si sunt de bun-simt.

In privinta taxarii, principiul este ca oamenii nu pot fi taxati fara a fi de acord sa fie taxati. Pentru a putea fi de acord sa fie taxati, ei trebuie sa stie in clar cu cat vor fi taxati. Prin urmare, in Constitutie trebuie sa fie precizate trei clauze: 1. Un anumit nivel, fix, al taxarii (care nu poate fi modificat decat in situatii cu adevarat extraordinare) 2. Eliminarea oricaror taxe mascate sau implicite si 3. interzicerea oricaror cheltuieli in deficit. in plus fata de imoralitatea sa intrinseca, orice cheltuiala in deficit inseamna taxarea ilegitima a generatiilor viitoare; de fapt, aceasta norma este deja in vigoare in cazul bugetului UE.

In ceea ce priveste arogarea de atributii prin hiperreglementare, Constitutia trebuie sa prevada conditiile de legitimitate ale legiferarii (sintetizate de R. Barnett in ultima sa carte): 1. Toate legile subsecvente Constitutiei trebuie sa sa fie necesare pentru a proteja drepturile celorlalti si 2. Toate legile subsecvente Constitutiei trebuie sa fie pertinente in sensul dublu ca a. ele nu violeaza drepturile preexistente ale celor asupra carora ele sunt impuse si b. fiecare lege contine cea mai putin restrictiva varianta de reglementare dintre optiuni.

Acestea sunt unele dintre uneltele necesare Curtii Constitutionale pentru a struni sistemul politic si sistemul public. in lipsa lor, interesele statului sunt: sa fie cat mai mare, cat mai puternic, sa ia taxe cat mai mari, sa furnizeze cat mai putin catre end-useri, sa depinda cat mai multe lucruri de el, si sa nu fie niciodata intrebat ce a facut cu banii. interesele publicului, pe de alta parte, sunt: sa obtina un raport pret-calitate minim la bunurile furnizate public (aparare, justitie, educatie, etc), sa aiba o cIt mai mare libertate de alegere, si sa fie preturile cat mai joase – neumflate de taxe, restrictii si costuri administrative.

Horia Terpe, CADI-Eleutheria

[Articol aparut in Revista 22 ]

In Romania statul este separat de biserica sau nu? Care sunt consecintele prevederilor constitutionale si legale din Romania in privinta libertatii de constiinta, gandire si religie si in privinta neutralitatii confesionale a institutiilor publice?

Desi in ultimii ani a aparut si in Romania o jurisprudenta legata de astfel de teme iar Curtea Constitutionala, instantele de judecata sau Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii considera de la sine inteles ca statul roman are un caracter secular, situatia este, in realitate, complicata. Atat Constitutia, cat si legile noastre sunt profund nedemocratice din acest punct de vedere, adica neclare sau contradictorii cu ele insele. Iar o democratie veritabila nu se poate construi prin legi confuze, inaplicabile sau care predispun la interpretari abuzive.

In Constitutia Romaniei nu este prevazuta explicit separarea dintre stat si biserica. Numai printr-o interpretare a mai multor articole se poate vorbi de un spirit constitutional secular. in sprijinul unei astfel de interpretari este Art. 29 alin. 5 „Cultele religioase sunt autonome fata de stat…”. Articolul respectiv este insa insuficient de clar. El protejeaza intr-adevar cultele de ingerinta statului, dar nu exprima explicit vreo garantie de protectie a institutiilor statului fata de presiunile nelegitime ale bisericii. Ulterior, in Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasa si regimul general al cultelor a fost formulata explicit separarea dintre stat si biserica la art. 9:

(1) in Romania nu exista religie de stat; statul este neutru fata de orice credinta religioasa sau ideologie atee. (2) Cultele sunt egale in fata legii si a autoritatilor publice. Statul, prin autoritatile sale, nu va promova si nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminari fata de vreun cult.

Insa aceeasi lege goleste de continut acest articol acordand privilegii cultelor, limitand grav libertatea de exprimare si consfintind legaturi foarte stranse intre stat si biserica.

Pentru a fi functional, principiul separarii statului de biserica trebuie insa definit clar. Spre exemplu, textul privitor la religie din Primul amendament la Constitutia americana prin care a fost statuata separarea statului de biserica (Congress shall make no law respecting an establishment of religion, or prohibiting the free exercise thereof;…) are o interpretare din partea Curtii Supreme a SUA, conform careia el semnifica cel putin urmatoarele: „Nici un stat si nici guvernul federal nu pot infiinta o biserica. Nici unul nu poate da legi in sprijinul unei religii, a tuturor religiilor, sau sa prefere o religie in favoarea alteia. Nici unul nu poate forta sau influenta o persoana sa urmeze sau sa renunte la o anume biserica Impotriva vointei sale sau sa fie fortat sa-si declare credinta sau necredinta intr-o religie. Nici o persoana nu poate fi pedepsita datorita sau declararii credintelor religioase sau nonreligioase, pentru prezenta sau absenta de la biserica. Nici o taxa indiferent de suma, mare sau mica, nu poate fi indreptata spre sustinerea activitatilor sau institutiilor religioase, indiferent de numele si forma aleasa pentru invatarea sau urmarea invataturilor religioase. Nici un stat, nici guvernul federal nu pot, in mod deschis sau secret, participa in activitatile organizatiilor si grupurilor religioase si viceversa” (Everson v. Board of Education, 1947).

In absenta unei astfel de clarificari a sensului neutralitatii institutiilor statului fata de religie, terenul este pregatit pentru abuzuri. Cam tot ceea ce se spune de catre Curtea Constitutionala a SUA (plus multe alte aspecte) privind intelegerea principiului separarii statului de biserica este, la noi, contrazis fie de Constitutie, fie de legislatie, fie de practica efectiva a institutiilor statului.

Spre exemplu, Constitutia Romaniei desi garanteaza dreptul la libertatea de constiinta, gandire si religie (art. 29) Il incalca ea insasi atunci cand prevede ca Presedintele Romaniei (art. 82), Primul Ministru, ministrii si ceilalti membri ai guvernului (art. 104) nu pot fi decat persoane care cred in Dumnezeu sau care, desi nu cred in Dumnezeu, consimt sa minta ca ar crede. Sa citim de pilda articolul 82, validarea mandatului si depunerea juramantului:

(2) Candidatul a carui alegere a fost validata depune in fata Camerei Deputatilor si a Senatului, in sedinta comuna, urmatorul juramant: “Jur sa-mi daruiesc toata puterea si priceperea pentru propasirea spirituala si materiala a poporului roman, sa respect Constitutia si legile tarii, sa apar democratia, drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor, suveranitatea, independenta, unitatea si integritatea teritoriala a Romaniei. Asa sa-mi ajute Dumnezeu!”.

Formula “Asa sa-mi ajute Dumnezeu!” este straina de fundamentul juridic si filosofic al Constitutiei. A introduce o astfel de formula intr-un text constitutional reprezinta o incalcare grava si discriminatorie a principiilor democratiei liberale. Pentru un credincios nonteist, precum un budist, pentru un ateu, un agnostic, un liber cugetator, un deist, un indiferent sau pentru o persoana care nu doreste sa Isi declare public optiunea religioasa, juramantul, in aceasta forma, limiteaza dreptul de a fi ales prevazut de aceeasi Constitutie.

Printre multe alte abuzuri ce contravin spiritului unei constitutii liberale se numara finantarea excesiva a cultelor (Catedrala Mantuirii Neamului, de exemplu), declarate recent de utilitate publica tocmai pentru a li se putea astfel spori privilegiile, indeosebi pe cele ale Bisericii Ortodoxe Romane, indoctrinarea religioasa a elevilor in scolile publice, eliminarea teoriei evolutiei din programa de biologie, cultivarea ostilitatii fata de societatea moderna liberala si a intolerantei religioase prin intermediul manualelor de religie avizate de Ministerul Educatiei si Cercetarii, rugaciunile colective din scoli si armata, asocierea institutiilor statului cu ortodoxia, inclusiv prin prezenta simbolurilor religioase in cadrul acestora etc.

Un semn ca, totusi, Romania Isi asuma intr-adevar valorile democratiei liberale si ca apara individul de tirania majoritatii ar consta intr-o substantiala reforma legislativa si constitutionala care sa si clarifice principiul neutralitatii confesionale a institutiilor publice. Principala problema, nu usoara, este aceea de a crea presiunea civica sau politica in masura sa conduca la o astfel de reforma. A nu face asta inseamna a mentine societatea romaneasca in mlastinile jumatatilor de masura din tara democratiei nimanui…

Remus Cernea, Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă

[Articol aparut in Revista 22 ]

Libertarienii sau liberalii clasici, dintre toti cercetatorii in stiintele sociale pe care i-am cunoscut, sunt probabil cei mai priceputi sa descrie liberalismul, sau ordinea libertatii, adica mecanismele puse in miscare de libertate si avantajele lor in raport cu mecanisme alternative. Nu le-ar fi greu sa scrie constitutii sau reguli fundamentale ale libertatii. insa provocarea pe care o au ei acum de infruntat este diferita de cea pe care au avut-o parintii Constitutiei Statelor Unite. Ea nu mai este de a gandi constitutii ale starii finale, ci de a imagina mecanisme tranzitionare la acea stare de care inca suntem departe. Provocarea este sa ne imaginam reguli care sa ordoneze tranzitia catre libertate: sa imaginam o constitutie a liberalizarii fara efecte neprevazute.

Ingenioasa “lege a procentelor” adoptata rand pe rand de statele in tranzitie din Europa de Est incepand cu Ungaria, are potentialul sa ordoneze tranzitia catre libertate. Daca vrem sa gandim indraznet, si tranzitia sa fie facuta si suficient de rapid, atunci propun o Constitutie a Liberalizarii pe linia legii procentelor. Ea permite cetateanului sa redirectioneze o parte din ceea ce se ducea oricum la stat, catre una sau mai multe organizatii ale societatii civile alese liber de catre contribuabil. La noi legea 571 / 2003 permite redirectionarea a doi la suta din impozitul pe venit catre organizatii care furnizeaza servicii publice si astfel preiau din sarcinile statului. Noutatea acestei legi este de a fi supus o fractiune din teribilul domeniu al serviciilor publice mecanismului concurentei. Evident, fractiunea este suficient de mica incat practic sa nu clinteasca monopolul agentiilor statului si sa nu aiba efecte pozitive prea vizibile. insa ea constituie promisiunea unei lumi in care sistemele de servicii publice, administratia, infrastructura, asigurarile, sanatatea, educatia, cultura, judecatoriile, politia, sa fie treptat deschise alegerii si responsabilitatii platitorului individual de taxe.

Stiinta economica arata ce semnifica aceasta promisiune. in primul rand concurenta elimina problema cronica a ineficientei statului. Sub presiunea competitiei pentru resursele alocate liber, furnizorii de pe piata de servicii publice au stimulentul sa evolueze rapid conform dorintelelor consumatorilor. in al doilea rand, finantarea directa a furnizorilor de catre contribuabili elimina problema opacitatii traselui fondurilor bugetare. Cei care lucreaza intr-un ONG, lipsiti de adapostul monopolului, stiu ca suspiciunea sponsorilor le-ar fi fatala. in al treilea rand, finantarea directa, fara medierea politica si a admnistratiei publice, dinamiteaza problema clientelei politice. De asemeni, masinaria de productie a legilor speciale si a reglementarilor menite sa favorizeze un client sau altul ar fi alimentata din ce in ce mai putin. in al patrulea rand, grupurile de presiune, spaima teoreticienilor democratiei, ar deveni irelevante. Ce le-ar mai putea tine impreuna? Ar fi nevoie sa convinga in mod independent cateva milioane de contribuabili ca lor si nu altora li se cuvin mai mult resursele publice.

Promisiunea nu se poate insa Implini in cadrele actualei Constitutii, pentru ca raspunsurile ei la intrebarile care formeaza regulile jocului dintre individ si stat, fac imposibila schimbarea. Trebuie stabilit din nou a) Cine decide nivelul total al taxarii, b) Cine decide care sunt domeniile ‘publice’ care beneficiaza de banii din taxe, c) Cine decide cati bani merg la unul din aceste domenii in loc sa mearga la altul si d) in interiorul unui domeniu public, cine decide care anume furnizor, firma sau organizatie, primeste banii pentru propunerea sa de proiect. Legea procentelor deschide calea unui raspuns nou la ultimele trei intrebari: Din ce in ce mai putin aparatul politic si administrativ si din ce in ce mai mult, direct contribuabilii.

O constitutie a tranzitiei pe linia legii procentelor ar indeplini exact ceea ce vrem de la o constitutie: sa ofere reguli care ordoneaza schimbarea. Ea ar putea controla ritmul cresterii libertatii de exemplu crescand transferul deciziei de la stat catre indivizi cu un procent pe an. Fiecare an fiscal, conform constitutiei, ar converti inca un procent din puterea arbitrara a statului, in responsabilitate si libertate de alegere pentru fiecare dintre contribuabilii individuali. Treptat, puterea nociva a statului s-ar dizolva fara ca serviciile publice sa aiba de suferit. Pentru ca un astfel de mecanism al schimbarii sa functioneze previzibil insa, el trebuie ajutat de limitari constitutionale asupra puterii statului de a creste nivelul taxarii sau de a inventa noi modalitati de taxare si impozitare, pe langa inventiile brevetate, TVA, accize, inflatie sau deficit bugetar. in mod ideal, toate taxele ar trebui cumulate si supuse Impreuna legii procentelor. Altfel, institutia procentelor se va scufunda sub povara statului, ca atatea alte idei bune, sau daca nu, va ramane la nivelul la care este acum, acela de “pas mare pentru umanitate si pas mic pentru oameni”.

Ionut Sterpan, CADI-Eleutheria

[Articol aparut in Revista 22 ]

Ce rol are o Constitutie? Uitati-va la momentele cand oamenii isi amintesc de ea! O lege li se pare nedreapta. O decizie judecatoreasca, desi aplica in mod corect legea, li se pare nedreapta. Oamenii Isi amintesc de Constitutie. Aceasta ofera un mod de a operationaliza ideea ca legea cu pricina este dreapta sau nedreapta.

Abstract vorbind, Constitutia exista oriunde interactiunile oamenilor se desfasoara in cadrul unor institutii intelese ca reguli. Statul este irelevant din aceasta perspectiva. Fie ca statul este prezent, fie ca este absent, are sens sa vorbim despre o Constitutie.

Practic vorbind, din perspectiva Romaniei anului 2008, trebuie sa avem insa in vedere un text, o consemnare in scris a Constitutiei. in mod fatal, orice text are limitele sale in raport cu entitatea ideala vizata de perspectiva abstracta. Mai important, dar mai rar amintit mi se pare faptul ca este vorba despre un text scris in limba naturala.

Flexibilitatea limbii naturale face ca, in cazul unei Constitutii scrise, sa conteze nu atat textul ca atare, cat interpretarea sa. „Spiritul Constitutiei” este degajat treptat prin laboriosul travaliu al interpretarii. „interpretarea” nu inseamna insa aici o activitate filologica. Ciocnirile din viata publica sunt cele care determina „interpretarea”. Ea s-ar putea sa fie departe de intentiile celor care-au scris textul Constitutiei.

Care sunt slabiciunile Constitutiei Romaniei? Exista o dialectica paradoxala a slabiciunilor si meritelor Constitutiei Romaniei. in forma ei din 1991, slabiciunea majora era data de ostilitatea manifesta fata de ideea de separare a puterilor. in pofida intentiei autorilor Constitutiei, s-a ajuns totusi la un „conflict al Palatelor” - mai mocnit in deceniul trecut, mai viu azi. Pentru un etatist infocat conflictul acesta este un dezastru. Pentru un iubitor al libertatii este mana cereasca. Este contrabalansarea puterilor care sunt asa de ocupate sa se combata una pe alta incat laissez-faire-ul devine cat de cat realitate.

Marea slabiciune tine insa de „spiritul Constitutiei” noastre. Din perspectiva spiritului acestei Constitutii, individul este suspectul de serviciu. Din perspectiva libertatii, statul este suspectul de serviciu.

Ce se poate face pentru a modifica eventual Constitutia in directia libertatii individuale? Pentru a pune statul in rolul de suspect de serviciu? Orice modificare, fie in directia consolidarii etatismului, fie in cea antietatista, sta sub semnul pericolului retoricii gaunoase.

Sa luam exemplul unei institutii cum este cea a proprietatii. Constitutia fiind scrisa intr-o limba naturala, este usor sa dai tot felul de intelesuri termenilor. Proprietatea ca institutie de aparare a libertatii poate sa se transforme lesne intr-o sursa de privilegii, de exclusivitati si de monopol. Una este proprietatea asupra unei anume gradini. Alta proprietatea asupra ideii de gradina. A nu lasa pe cineva sa intre abuziv in gradina cuiva este un mod de a proteja libertatea. A da in „proprietate” ideea de gradina inseamna a institui un monopol. Nimeni nu-si mai poate face o gradina daca nu plateste „proprietarului” ideii.

Retorica gaunoasa apare atunci cand in centrul atentiei se afla entitati metafizice vagi si abstracte, precum morala sau frumusetea orasului. Acum vreo treizeci-patruzeci de ani chiar si tunsoarea era o preocupare publica. Dar si azi Imbracamintea este pusa sub semnul ideii cetoase de decenta.

Ceea ce este punctual, individual este cu adevarat relevant. Buticurile de la coltul strazii au disparut. A aparut un parculet. Este acesta rezultatul proceselor pietei libere? Catusi de putin. Buticurile n-au dat faliment pe piata uzuala, ci pe piata politica. N-au mai primit aprobare ca sa functioneze. Poate parcul face sa sporeasca intr-un fel frumusetea orasului, dar este limpede ca in acest caz preocuparea pentru estetica entitatilor colective ucide protectia de care ar trebui sa beneficieze libertatea de intreprindere. Este o manifestare, cred, mai mult a slabiciunilor spiritului Constitutiei noastre, decat ale textului ei.

In concluzie, nu este lipsita de semnificatie modificarea textului Constitutiei, dar mai importanta este schimbarea, in directia libertatii, a spiritului Constitutiei, dat de vesnicul proces de interpretare practica a textului.

Mihail Radu Solcan, Facultatea de Filosofie Universitatea Bucuresti

[Articol aparut in Revista 22 ]