Schimba Constitutia

O societate libera are nevoie de reguli care sa o puna la adapost de eventualele interferente ale puterii politice. La baza economiei de piata se afla dreptul de proprietate privata, impreuna cu normele care garanteaza acest drept. Moneda, ca mijloc universal de intermediere a schimburilor, joaca un rol esential in functionarea pietei. Este greu de subliniat suficient cat de important este rolul jucat de moneda. Atat de mare, incat sistemul monetar nu poate fi lasat in sfera de influenta a autoritatii politice.

O moneda sanatoasa, spunea Mises in Teoria banilor si a creditului, trebuie incadrata in aceeasi categorie cu aranjamentele constitutionale, pentru ca ea protejeaza libertatile civile impotriva intruziunilor despotice ale guvernelor. Odata acceptata, reforma sistemului institutional monetar ar putea fi garantata si intr-o constitutie scrisa.

Pasul esential care trebuie intreprins pentru liberalizarea economica este privatizarea monedei - organizarea productiei monetare pe baza dreptului de proprietate privata si a concurentei dintre diversi producatori de moneda, asa cum se intampla in cazul majoritatii bunurilor. Cu alte cuvinte, desfiintarea monopolului de emisiune monetara exercitat in prezent de banca centrala si trecerea productiei de bani in proprietate privata.

Pentru a vedea de ce, trebuie sa intelegem ca inflatia nu este decat un tip de “impozitare ascunsa”. Impreuna cu Cosmin Marinescu si alti colegi, am incercat sa explicam, in cartea Economia de piata. Fundamentele institutionale ale prosperitatii, cum inflatia permite autoritatii politice sa intervina in favoarea grupurilor de interese privilegiate, redistribuind avutia societatii. Privatizarea monedei ar potenta eforturile de reducere a statului la un rol minimal in societate, in masura in care ea ar ingreuna considerabil aceasta tendinta de redistributie ascunsa. Odata cu disparitia bancii centrale, impartirea rezervei de aur si incetarea constrangerii legale de a efectua platile intr-o singura moneda, inflatia ar fi rapid eradicata, din moment ce nimeni nu este bucuros sa pastreze o moneda a carei valoare se depreciaza treptat. Reforma ar duce totodata la “endogenizarea” ofertei de bani in raport cu sistemul economic si la imposibilitatea falsificarii calculului economic. Consecinta directa a acestui fapt ar fi grabirea eficientizarii activitatii economice de ansamblu si cuplarea mai fidela si mai rapida a structurii productiei la nevoile indivizilor. Intr-un sistem de libertate a productiei de moneda, publicul este liber sa aleaga ce moneda utilizeaza, la fel cum poate alege cu ce masina sa circule. Intrarea pe piata este deschisa oricui crede ca poate satisface mai bine dorintele utilizatorilor de bani prin oferirea unei monede mai potrivite.

Ca urmare a acestei reforme, nu doar ca pe teritoriul unei tari vor putea circula liber monedele emise de alte state, dar vor fi create noi instrumente de schimb care sa raspunda mai bine nevoilor populatiei. Bancile sau alte institutii financiare, care se dovedesc interesate, trebuie sa fie libere sa emita bancnote denominate in orice moneda considera ca poate avea succes pe piata, fie dolar, euro, aur, argint, cos valutar sau cos de marfuri. Statul nu va trebui sa incurajeze, nici sa impiedice, utilizarea unui anumit tip de bani, de exemplu prin cerinte specifice legate de modalitatea de plata a impozitelor.

Deoarece reputatia reprezinta activul cel mai de pret al emitentului de moneda, producatorii de bani ar fi stimulati sa isi pastreze credibilitatea. Situatia creata s-ar deosebi total de cea actuala, cand concurenta dintre institutiile financiare este pervertita de existenta “creditorului in ultima instanta” (banca centrala) si a reglementarilor (de exemplu, asigurarea depozitelor publicului), fenomen cunoscut drept “hazard moral” - concept atat de des invocat in explicarea crizei financiare actuale. Banii oferiti de institutii private ar atrage mai mult respect decat banii oficiali din prezent, fie si pentru simplul fapt ca, potrivit normelor generale de drept, producatorul acestora poate fi actionat in instanta pentru orice incercare de a-si frauda clientii, in vreme ce banca centrala sta la adapost de acest pericol.

Concurenta dintre producatorii de moneda va functiona in beneficiul publicului, asigurandu-ne ca preferintele acestora, manifestate prin cererea pentru diverse monede, vor fi satisfacute cu promptitudine. Daca in trecut concurenta a dus la suprematia monedei de aur sau de argint, rezultatul se poate repeta in urma introducerii reformei monetare: este de necontestat faptul ca monedele-marfa prezinta un avantaj in fata celor de hartie. In timp ce monedele-hartie prezinta utilizatorului riscul de a se confrunta, la limita, cu evaporarea totala a valorii, odata cu scaderea dramatica a cererii, posesorii monedelor marfa sunt “acoperite” cu o resursa reala.

In orice caz, libertatea de actiune in domeniul monetar va fi in masura sa ne arate ce prefera utilizatorii. Abia atunci discutiile actuale obisnuite despre configurarea sistemului monetar isi vor arata inutilitatea. Pentru ca, azi, toate presupun ca singurul tip de organizare monetara care merita atentie este cel bazat pe monopolizarea productiei de moneda de catre state. Atunci vor intelege multi si cat de daunator a fost tratamentul problemelor din perspectiva avantajelor si costurilor statelor, nu ale indivizilor.

Bogdan Glavan

Impozitele si taxele reprezinta conditia necesara fundamentala pentru ca statul sa poata interveni in economie si in societate. Orice activitate a Executivului, a Legislativului si a sistemului juridic necesita bani, iar acesti bani provin din taxe si impozite. Insasi activitatea guvernului de a colecta impozite este platita din impozitele extrase mai devreme.

Exista o diferenta fundamentala intre banii pe care ii platim prin impozite si banii pe care ii platim atunci cand cumparam ceva (produs sau serviciu) pus in vanzare pe piata: impozitele sunt obligatorii, iar nerespectarea acestei obligatii se pedepseste. In Romania, pedeapsa pentru evaziune fiscala este, in prezent, de inchisoare pana la 15 de ani. Aceasta pedeapsa uriasa a fost instituita de guvernul Tariceanu, reprezentand o crestere de la pedeapsa maxima de 8 ani, instituita de guvernul Nastase, care, la randul ei, fusese o crestere a pedepsei anterioare de pana la 7 ani.

In schimbul impozitelor, statul se angajeaza sa ofere o suma de servicii cetatenilor. Se presupune ca cel putin o parte dintre aceste servicii fie nu pot fi oferite de agenti privati, fie nu ar avea acces la ele toti cetatenii, cu toate ca ele sunt totusi mult prea importante pentru a nu fi disponibile oricui. In acest sens, se vorbeste de un contract social intre stat si cetateni. Acesta nu este un contract veritabil pentru ca nu este voluntar, ci impus cu forta cetatenilor, insa, chiar si asa, este o mare realizare democratica faptul ca, in prezent, se considera ca, in mod ideal, activitatile guvernului si parlamentului trebuie sa fie in slujba cetateanului care plateste. Situatia reala din Romania este foarte departata de acest ideal. Motivul nu este doar coruptia, ci si irosirea involuntara a fondurilor din cauza birocratiei excesive si incompetentei, precum si agresiunea fata de concurenta privata la adresa serviciilor oferite de stat.

De ce este diferenta dintre a cumpara un serviciu disponibil pe piata si a plati taxe pentru a sustine functionarea statului o diferenta “fundamentala”? Pentru ca, atunci cand platim in mod voluntar pentru ceva, producatorul este obligat, daca tine la propriul sau interes, sa tina cont de preferintele noastre - destinatarii serviciului pe care-l ofera; daca nu o face, in cele din urma, da faliment. Daca producatorul are insa posibilitatea sa ne ia banii cu forta, atunci nu mai are niciun motiv pentru a-si bate capul cu calitatea serviciului pe care ni-l ofera. Acesta este motivul pentru care serviciile si produsele oferite de stat sunt intotdeauna mai proaste decat serviciile si produsele similare oferite de firme private. Acesta este si motivul pentru care, daca firmele private pot sa ofere vreun serviciu pe care-l ofera si statul, statul nu trebuie sa abuzeze de puterea sa impiedicand aceasta concurenta privata sa apara (sau, daca a aparut, sa incerce s-o elimine).

In prezent, statul roman impiedica aceasta concurenta privata, de pilda in domeniul transporturilor, educatiei si justitiei; acesta este unul dintre motivele pentru care transportul in comun in Bucuresti este dezastruos, educatia in Romania este extrem de proasta, iar justitia extraordinar de lenta. RATB, scolile, liceele si facultatile, precum si judecatoriile nu au niciun motiv pentru a incerca macar sa satisfaca dorintele cetatenilor, pentru ca, indiferent daca o fac sau nu, banii tot vin si angajatii isi pastreaza functiile lor. De ce s-ar obosi? Mai mult, de fiecare data cand ceva merge prost, orice agentie de stat are acelasi raspuns: “Insuficiente fonduri; daca aveam mai multi bani, faceam!”. Cu alte cuvinte, spre deosebire de mediul privat, in care cei care nu reusesc sa satisfaca dorintele clientilor se trezesc rapid pe cale de disparitie, in mediul administrativ, cu cat performezi mai prost, cu atat primesti mai multe fonduri!

Oamenii cand aud de asa ceva alearga imediat la democratie. Si se intreaba: avem aici cumva de-a face cu un esec al democratiei? Nu ar fi trebuit oamenii sa voteze cu primarul care rezolva problema RATB-ului, cu partidul care are un plan de reforma coerent pentru educatie si justitie? Raspunsul, desigur, este ca nu exista niciun partid care sa aiba vreun plan coerent pentru mai nimic. Si, oricum, numarul problemelor este atat de mare, dinamica lor atat de rapida si complexa, iar partidele atat de putine, incat nu se pune problema ca votul sa poata duce in mod realist la eficientizarea statului in probleme de detaliu.

Cei care cred ca avem de-a face cu un esec al democratiei se insala foarte tare. Democratia nu e facuta pentru a rezolva probleme excesiv de particulare. Pentru asta exista piata libera. A folosi democratia pentru a rezolva probleme de management si coordonare care merg pana la a decide structura bugetului si achizitiile unui spital sau orarul si numarul mijloacelor de transport in comun inseamna a canta la pian cu manusi de box. Indiferent cine se va gasi in scaunul de prim-ministru nu va reusi sa rezolve problemele Romaniei - el sau ea personal -, tot ce poate face este sa le permita romanilor sa gaseasca singuri solutii la problemele cu care se confrunta si sa le permita sa puna in aplicare aceste solutii fara sute de avize si adeverinte de la stat. Iar acest lucru presupune, totodata, sa le lase romanilor mai multi bani in buzunare. Oamenii sunt saraci pentru ca guvernul vine si le ia banii, iar apoi le da ordine si indicatii inepte in loc sa-i lase in pace. Si, de parca asta n-ar fi suficient, le mai pune si bete-n roate antreprenorilor, fie ei romani sau straini, care i-ar putea angaja pe oameni in activitati utile si productive si care ar putea aduce fonduri si capital in zonele mai slab dezvoltate.

Resursele si dreptul de decizie trebuie sa apartina celor care au cunoasterea relevanta in timp real. Pentru majoritatea probemelor, acestia sunt agentii economici raspanditi in miile de contexte locale. Aici sta forta faimosului argument hayekian al cunoasterii dispersate si aici rezida slabiciunea constitutiei sistemului nostru fiscal.

Pentru a indrepta situatia, trebuie actionat asupra cauzelor institutionale profunde, si nu asupra unor indivizi particulari alesi drept tapi ispasitori din considerente de rivalitati politice. Pe scurt, trebuie schimbat sistemul de impozitare si conceptul de buget al statului. Sistemul de impozitare trebuie facut mult mai simplu si clar (reducandu-l la un singur formular completat o data pe an); trebuie redusa distanta dintre contribuabil si folosirea banilor lui de catre stat, evitandu-se astfel pierderea lor pe drum; trebuie eliminate toate taxele si impozitele despre care stiinta economica a demonstrat ca nu isi pot atinge scopurile declarate (taxele vamale fiind exemplul cel mai evident); trebuie eliminate taxele ascunse prin care cetatenii sunt fraudati de catre stat (cum ar fi devalorizarea banilor ca urmare a tiparirii lor de catre BNR, o metoda prin care guvernul obtine fonduri suplimentare pe langa taxele colectate); trebuie creat si sustinut un sistem de competitie institutionala intre diferitele regiuni ale Romaniei si ale Europei, in conditii de independenta fiscala a primariilor (in opozitie fata de uniformizarea fiscala propusa de Tratatul de la Lisabona); si, nu in ultimul rand, trebuie crescuta componenta voluntara, ducand mai departe principiul Legii 2% prin care, in prezent, oamenii pot ceda 2% din impozit catre orice organizatie nonguvernamentala doresc (conceptul putand fi extins usor, cel putin in domeniul educatiei si sanatatii, de pilda, prin intermediul unor sisteme de vouchere).

In lumina celor spuse mai sus, o constitutie sau un ghid de buzunar pentru urmatoarea reforma fiscala ar trebui sa includa cel putin urmatoarele principii pentru taxe si impozite:

1. Cat mai putine.
2. Cat mai clare, simple si transparente (fara taxe ascunse, fara taxare dubla).
3. Fara taxe motivate de o morala speciala de grup (fara taxe de viciu, fara taxare proportionala).
4. Fara reminiscente mercantiliste si feudale (fara taxe vamale, fara taxe aplicate unor producatori/distribuitori in beneficiul altora, precum taxa auto, fara taxe de mostenire si de proprietate).
5. Distanta cat mai mica intre autoritatea care foloseste banii din impozite si autoritatea colectoare, pentru simplificarea aparatului birocratic.
6. Competitie institutionala cat mai severa si descentralizare fiscala in interiorul Romaniei si la nivel european. Aceasta masura ar limita drastic influenta intereselor speciale si ar responsabiliza comunitatile locale.
7. Intarirea componentei voluntare (extinderea si cresterea ponderii principiului 2% si a sistemului de vouchere in toate domeniile de interes general si nelimitate la teritoriul Romaniei).
8. Bugetare stabila si multianuala, astfel incat finantarea sa fie orientata catre proiecte de mare amplitudine, pe termen lung si de interes general. Interventiile numeroase in proiecte punctuale scapa de sub control si servesc interese speciale si cresc oportunitatile de trafic de influenta. Orice alocari pentru proiecte specifice vor fi votate in parlament numai de majoritati calificate.

Vlad Tarko, Centrul de Analiza si Dezvoltare Institutionala

Unul dintre marile mituri ale a epocii noastre constă în ideea că alegerile democratice sunt o condiţie suficientă creării unui mediu ce va conduce la creştere economică. Experienţa istorică precum şi teoria politică arată faptul că acest punct de vedere este greşit. Dacă se doreşte ca factorul politic să devină o forţă pozitivă pentru prosperitatea economică, regulile jocului politic trebuie structurate astfel încât interesele personale ale electoratului, politicienilor şi birocraţilor să nu submineze principiile şi instituţiile ce duc la creştere şi progres economic. Acest lucru va face necesar ca sfera puterii politice să fie limitată şi ca statul să rămână neutru faţă de diferitele sub-grupuri de cetăţeni.

Atunci când puterea politică scapă din matcă, fiind lipsită de constrângeri – şi când orice poate fi acaparat în procesul politic - numărul activităţilor predatorii şi de redistribuire abuzivă va creşte iar conflictele se vor înmulţi. Cetăţenii îşi vor petrece mai multă vreme organizându-se şi luptând pentru bucăţele din “plăcinta economică” şi mai puţină producând respectiva “plăcintă”. Drept urmare, producţia va fi mai mică decât ar fi cazul. În vreme ce producţia va stagna, animozitatea, neîncrederea şi chiar ura dintre facţiuni va creşte. Viaţa într-o economie puternic politizată nu este deloc plăcută.

Cazul SUA ilustrează foarte clar această temă. Cei care au gândit Constituţia Statelor Unite au înţeles acest lucru şi de aceea au introdus restrângeri şi limite rolului economic al statului. Ei au enumerat atribuţiile fiscale permise guvernului central (Articolul I, Secţiunea 8) şi au alocat toate celelalte atribuţii statelor şi poporului (Amendamentul 10). De asemenea, ei au interzis statelor membre să adopte o legislaţie ce “dăunează obligaţiilor contractuale” (Articolul I, Secţiunea 10). Mai mult, Amendamentul 5 specifică faptul că proprietatea privată “nu trebuie însuşită pentru folosinţă publică fără o compensaţie adecvată”. În mod clar, Constituţia Statelor Unite caută să limiteze capacitatea statului, în special pe aceea a guvernului federal, de a politiza economia şi de a exploata drepturile cetăţeneşti.

Totuşi, o dată cu trecerea timpului, limitele s-au erodat. Prin urmare, în acest moment sunt puţine activităţile în care guvernul federal să nu fie implicat. Efectele secundare ale acestei structuri politizate sunt evidente - impozite mari, reglementări excesive, cheltuieli cu grupurile de interese şi deficite bugetare enorme. Soluţia este una singură: noi reguli şi proceduri constituţionale care vor servi la eliminarea blocajelor pe care procesul politic le pune în calea progresului economic.

Cum ar putea fi realizat un astfel de program? Ce prevederi ar trebui să cuprindă o constituţie pentru a promova prosperitatea şi stabilitatea economică? Din analiza noastră decurg direct câteva propuneri. Să folosim contextul american ca exemplu şi vehicul. În SUA, următoarele şapte prevederi ar putea oferi nucleul unei Carte a Drepturilor Economice menite să promoveze progresul economic:

a) Nici o autoritate politică nu va putea să-şi folosească capacitatea de a emite norme şi hotărâri şi de a reglementa activităţile sociale pentru a-şi însuşi parţial sau total proprietatea privată pentru folosinţă publică, fără a plăti proprietarului întreaga valoare de piaţă a proprietăţii însuşite.

În ultima vreme, statul şi mai ales autorităţile locale, au folosit acestă capacitate pentru a confisca fără compensaţie proprietăţi private. În general, tribunalele le-au permis să procedeze astfel atât timp cât corpul legislativ a considerat că acţiunea era în interesul public sau a mers pe ideea că prin confiscare nu se interzice cu desăvârşire utilizarea proprietăţilor de către posesori. Aceasta este o cale deschisă abuzului şi ea trebuie blocată.

b) Dreptul oamenilor de a vinde şi cumpăra în termeni reciproc acceptabili bunuri şi servicii care au permisiunea legală de a fi comercializate nu trebuie încălcat de Parlament sau vreuna dintre autorităţile administrativ teritoriale.

Libertatea schimbului este o piatră de temelie a progresului economic. Controlul preţurilor, barierele impuse intrării în anumite ocupaţii sau profesiuni, legile ce interzic comerţul între membrii unor grupuri rasiale, etnice sau religioase diferite precum şi alte reglementări de stat şi administrative ce restrâng comerţul, ar trebui cu toate interzise. [Aici este important să distingem între licenţiere şi certificare. Licenţierile presupun interzicerea practicării unei profesiuni sau ocupaţii fără permisiunea statului. Ele reprezintă o restrângere clară a comerţului. Din contră, certificarea presupune doar ca cineva să asigure informarea clienţilor (de exemplu ce examene a trecut şi ce nivel de pregătire a atins). Atât timp cât certificarea e doar informaţională, nu va fi interzisă de acest amendament.]

c) Parlamentul nu trebuie să fixeze taxe sau cote la import sau export.

Constituţia Statelor Unite interzice impunerea acestor restrângeri ale comerţului la export. Această interdicţie ar trebui extinsă şi la importuri.

[Punctele (b) şi (c) sunt împrumutate de la Milton şi Rose Friedman, Free to Choose , (New York: Harcourt Brace Jovanovich, 1980).]

d) Pentru toate programele de cheltuieli ale guvernului va fi necesară aprobarea în proporţie de trei pătrimi în ambele camere ale Parlamentului. Pentru aprobarea cheltuielilor unităţilor administrativ teritoriale va fi necesar un acord venit din partea a cel puţin două treimi din componenţa legislativă a autorităţii politice a acestora.

Să ne reamintim că dacă un proiect este realmente productiv, va exista întotdeauna o metodă de a-l finanţa astfel încât toată lumea să iasă câştigată. Astfel, prevederile referitoare la o supra-majoritate nu elimină proiectele ce sporesc realmente avuţia naţională. În acelaşi timp, ele vor face ca grupurilor de interese să le fie tot mai greu să folosească statul ca instrument pentru delapidarea banului public. Totodată ele vor menţine la un nivel local activităţile guvernamentale ce presupun cheltuieli, adică acolo unde competiţia între autorităţile politico-administrative oferă acestora din urmă un puternic motiv de a servi interesele tuturor cetăţenilor.

e) Înainte ca guvernului să i se permită să împrumute fonduri pentru a-şi finanţa un deficit în bugetul său anual, va fi necesară o aprobare în proporţie de trei pătrimi, obţinută în ambele camere ale Parlamentului .

Acest lucru va diminua tentaţia pe care orice stat o are de a cheltui peste mijloacele pe care le are la dispoziţie.

f) Pentru ca guvernul să poată dispune ca autorităţile legale sau contractori privaţi să facă anumite cheltuieli, oricare ar fi natura acestor cheltuieli, va fi necesară o aprobare în proporţie de trei pătrimi, obţinută în ambele camere ale Parlamentului.

Dacă această prevedere nu este inclusă, statul va utiliza cheltuielile făcute prin astfel de dispoziţii pentru a scăpa de limitările impuse împrumuturilor şi cheltuielilor în maniera mai sus arătată.

g) Banca Centrală are funcţia de a menţine stabilă valoarea monedei şi de a menţine un nivel al stabil al preţurilor. În cazul în care nivelul preţurilor scade sau creşte cu mai mult de 5% anual, timp de doi ani la rând, guvernatorului Băncii Centrale şi echipei sale i se va cere să-şi prezinte demisia.

Această prevedere ar clarifica într-un mod concret rolul Băncii Centrale. În cazul în care menţine stabilitatea monetară, îşi îndeplineşte rolul pe care îl are în promovarea progresului şi stabilităţii economice. Dacă nu, atunci trebuie să existe nişte responsabilităţi clare.

Argumentele prezentate mai sus arată faptul că aceste prevederi ar servi la promovarea progresului economic şi la limitarea tendinţei politicienilor de devenii clienţii grupurilor de interese. Ele ar fi un pas înainte către o bună guvernare bazată nu pe forţă, fraudă şi furt, ci pe cooperare, consimţământ reciproc şi liber schimb.

[Extras din cartea Liberalismul economic: o introducere de James D. Gwartney, Richard L. Stroup si Dwight R. Lee aparuta la editura Humanitas.]