Schimba Constitutia

Articolul 44 alineatul (1) din Constitutie garanteaza dreptul de proprietate pentru cetatenii Romaniei. A avea dreptul neclintit de a detine, folosi si transfera proprietatea este unul din fundamentele libertatii economice si o astfel de libertate este puternic corelata cu cresterea economica. Drepturile de proprietate clare sunt vitale si pentru prosperitatea umana; aceste drepturi le permit oamenilor sa foloseasca resurse aflate sub controlul lor pentru a atinge scopuri personale directe.

Numai cand oamenii sunt siguri pe dreptul lor de proprietate au stimulente puternice pentru a conserva si intretine proprietatea. Drepturile sigure de a folosi si de beneficia de proprietate stau la baza activitatilor antreprenoriale si comerciale. La fel de important, drepturile de proprietate sigure descentralizeaza puterea, asezand un set de lucruri in mainile lor nu sub sub controlul oficialilor si functionarilor din sectorul public. Din aceste motive, printre altele, Articolul 44 alin. (1) stabileste un principiu legal crucial.

Si totusi, asa cum stau lucrurile acum, acest articol contine o ambiguitate periculoasa care poate submina beneficiile unei garantii constitutionale a dreptului de proprietate. Articolul 44 alin. (5) afirma:

Pentru proiecte de interes general, autoritatile publice sunt indreptatite sa utilizeze subsolul oricarei proprietati imobile cu obligatia de a plati compensatii catre proprietar pentru prejudiciile aduse solului, plantatiei sau cladirii, precum si pentru alte pagube imputabile acestor autoritati.

Articolul 44 alin. (5) permite oficialilor publici sa foloseasca subsolul oricarei proprietati imobile private atat timp cat argumenteaza convingator ca utilizarea este pentru „proiecte de interes general”. Totusi, semnificatia „interesului general” poate fi interpretata foarte subiectiv, facilitand oficialilor publici revendicarea utilizarii lor. Ar trebui sa ne intrebam cum detectam interesul general. Este o intrebuintare legala numai daca este in interesul tuturor cetatenilor? Aceasta pare o interpretare rezonabila. Sau intrebuintarea va fi legala daca aduce beneficii numai unui anumit grup? Cat de mic ar trebui sa fie un grup pentru a mai fi in interesul general? Nu cumva vor decide functionarii aparatului birocratic? Cu alte cuvinte, standardele pe care tribunalele romanesti le vor aplica pentru a determina scopul interesului general sunt de maxima importanta. Acest lucru ne sugereaza ca dreptul cetatenilor de a folosi si beneficia de proprietatea lor ar fi mult mai sigur si, deci, mai valoros daca articolul 44 alin. (5) ar fi formulat mai clar.

Art. 44 alin (5) trebuie citit Impreuna cu art. 136 alin (3) care afirma ca: „resursele minerale de interes public … sunt in mod exclusiv proprietate publica.” Ne-am putea intreba care resurse minerale ar fi de interes privat? O citire realista a prevederii ar fi ca orice resursa minerala valoroasa (sau potential valoroasa) este de „interes public” si, deci, o proprietate publica, dar cum va sti un proprietar ca proprietatea sa are asemenea resurse si, deci, este sau va deveni de interes public? Daca ecuatia „resurse potential valoroase = proprietate publica” este corecta, atunci Art. 136 alin. (3) nationalizeaza resursele subsolului. O asemenea proprietate publica diminueaza libertatea economica si poate conduce la niveluri mai mici de crestere economica pe termen lung.

Proprietatea publica inseamna si ca guvernul national are dreptul legal la toate valurile de venituri viitoare din resurse ale subsolului. Guvernul nu este obligat prin lege sa Imparta nici o parte din venitul generat de resurse cu proprietarul care detine drepturile de la suprafata. Mai degraba, guvernul trebuie sa plateasca compensatii numai daca actiunile sale afecteaza solul sau structurile de suprafata ale solului.

In timp ce aceasta cerinta poate constrange putin actiunile guvernului, nu cumva diviziunea drepturilor de proprietate conform careia subsol = proprietate publica, sol = proprietate privata va creste posibilitatea intrebuintarii deficitare de catre guvern? Ea va creste abuzul de resurse si venituri daca nu sunt luate masuri suplimentare de responsabilizare.

Cand guvernul va pastra controlul veniturilor generate de resursele subsolului el va fi in pozitia de a aloca „rente” rentierilor, care pot recurge la mita sau la alte actiuni corupatoare pentru a obtine rentele. Coruptia poate diminua cresterea economica pe termen lung, impunand costuri asupra tuturor cetatenilor romani. Cu alte cuvinte Constitutia poate sa creeze o varietate de „blesteme ale resurselor naturale” nationalizand resursele subsolului.

Care ar fi solutiile? Miscandu-ne de-a lungul unui continuum de la cel mai inalt grad de libertate economica la cel mai mic: A) Guvernul ar putea transmite drepturile asupra subsolului catre proprietari. Aceasta ar da proprietarilor un avantaj valoros in manunchiul de drepturi de proprietate. Proprietarii individuali ar fi Imputerniciti sa exploreze, sa dezvolte sau nu proprietatea lor asa cum cred de cuviinta, sau sa cedeze catre altii drepturile de explorare si dezvoltare. Desigur, proprietarii ar avea obligatia de a acorda compensatii celor carora le-ar aduce prejudicii in timpul explorarii sau dezvoltarii. Extinderea drepturilor de proprietate de aceasta maniera ar extinde si libertatea economica in Romania. B) Proprietatea ar putea fi detinuta in comun de catre guvern si detinatorul unei suprafete. intr-un asemenea caz, daca ambele parti sunt de acord, proprietarii comuni ar stabili un aranjament contractual pentru a Imparti atat cheltuielile, cat si veniturile. Impartirea venitului ar limita oportunitatile de cautare de arendasi si ar asigura proprietarului suprafetei resurse financiare pentru actiuni antreprenoriale sau de alt fel. Impartirea venitului ar putea conduce la investitii crescute in capitalul uman si ar putea servi ca alternativa sau complement la finantarea existenta a intreprinderilor mici si mijlocii. C) Guvernul ar putea pastra drepturile de proprietate asupra resurselor subsolului, dar ar crea un fond auditat independent care sa administreze venitul si sa ofere fiecarui cetatean roman un dividend anual in anii in care este generat profit prin intrebuintarea resurselor de subsol. Dividendele s-ar baza pe criterii stabilite prin consultarea unei palete largi de cetateni romani si ar putea include caracteristici precum varsta, vechimea cetateniei, statut de criminal sau infractor etc.

Asa cum este formulat in prezent, Art. 44 alin. (5) din Constitutia Romaniei foloseste insa un limbaj ambiguu pentru a descrie cand guvernul national poate folosi subsolul proprietatilor private. insa limbajul ambiguu din Art. 136 e suficient pentru a lasa impresia ca toate resursele valoroase ale subsolului sunt proprietate publica nationalizata. O astfel de nationalizare insa limiteaza libertatea economica si ofera oportunitati noi pentru coruptie si arendare atat de mult incat odata cu libertatea economica in Romania si este afectata si rata de crestere economica p termen lung.

Karol Boudreaux, George Mason University School of Law

(articol tradus de Aura Matei)

[Articol aparut in Revista 22 ]

Ce vrea un liberal de la o constitutie? Intrebarea isi gaseste raspuns imediat: libertate. Constitutia fixeaza limitele actiunii statale, iar aparatorii libertatii vor ca aceste limite sa fie cat mai restranse. Pe langa limitele propriu-zise peste care statul nu poate trece (asa-numitele drepturi ale cetateanului), constitutiile democratiilor liberale prevad si un mecanism menit sa asigure respectarea acestor limite: o urzeala complicata de atributii si roluri de control si supraveghere reciproca pentru principalele institutii ale statului (cu alte cuvinte, separarea si echilibrul puterilor in stat).

La prima vedere, si arhitectii constitutiei noastre par sa fi inteles exigentele liberale atunci cand au facut un pas mai departe, Impartind puterea executiva intre presedinte si premier, si anume punandu-i la dispozitie primului un fel de guvern in miniatura (CSAT-ul), controlul executiv asupra serviciilor secrete si competente in domeniul numirii membrilor guvernului. Se spune ca teama fata de o posibila deriva spre autoritarism i-a determinat pe autorii Constitutiei sa instituie acest “executiv bicefal”, asa cum a ajuns el sa fie numit in dezbaterile publice de la noi.

Deloc paradoxal, aceasta particularitate a constitutiei noastre se bucura de popularitate in unele cercuri liberale (fireste, folosesc cuvantul “liberal” pentru a desemna o persoana cu convingeri liberale, nu un membru de partid). intr-adevar, un executiv slab, paralizat de o logica a conflictului permanent, e in aparenta incapabil sa-si mareasca puterea in dauna cetateanului si, in concluzie, ar trebui sa fie preferat de orice liberal care se respecta. Asa arata, formulata lapidar, apararea executivului bicefal din perspectiva liberala.

Argumentul merita formulat mai pe larg: intr-un executiv compus din doua centre de putere aflate in conflict, costurile pe care le suporta guvernantii ca sa-si exercite puterea sunt mai mari, si, implicit, costurile pe care ei le vor suporta ca sa ne ingradeasca libertatea vor fi mai mari. E suficient sa ne gandim la nesfarsitele dispute legate de numirile unor ministri, ca sa ne apara cu claritate efortul suplimentar pe care trebuie sa-l depuna guvernantii ca sa-si puna in aplicare programul politic. Asadar, conflictul pune obstacole in calea exercitarii puterii si apara, astfel, libertatea. Argumentul este, fara indoiala, seducator, pentru ca se opune prejudecatii larg Impartasite, conform careia obstacolele in calea exercitarii puterii sunt piedici in calea bunastarii, nu metereze care protejeaza libertatea.

Si totusi, argumentul are doua puncte vulnerabile. Pe de-o parte, nu ia in calcul circumstantele particulare ale Romaniei, careia nu-i trebuie un executiv paralizat, care s-o lase prada unei birocratii inerte, dublate de o legislatie atavica, ci un executiv capabil sa restructureze din temelii aparatul statal mostenit de la statul comunist. Cu alte cuvinte, ne aflam in situatia aparent paradoxala si de neevitat de a incredinta statului misiunea de a ne scapa de stat. Pe de alta parte, argumentul porneste de la premiza falsa ca existenta celor doua centre de putere aflate in conflict permanent scade suma totala a exercitiului puterii executive, pentru ca cresc uniform costurile exercitarii puterii. insa atributiile centrelor de putere executiva nu se suprapun in totalitate. Asadar, ele nu sunt nevoite sa-si dispute toate actiunile care alcatuiesc exercitiul puterii. Concret, bicefalitatea executivului nu Impiedica deloc guvernul sa emita puzderie de ordonante de urgenta si sa distribuie banii de la buget dupa un algoritm inavuabil, nu-l Impiedica nici pe presedinte sa convoace CSAT ori de cate ori doreste sa inscrie puncte electorale, sau sa directioneze netransparent activitatea unor servicii secrete cu competente de politie secreta. Mai mult, pe langa faptul ca nu reuseste sa cenzureze exercitarea cvasi-abuziva a puterii, competitia dintre cele doua centre de putere executiva pare sa aiba ca rezultat pervers efortul fiecarui parti de a-si creste resursele institutionale aflate la dispozitie, tocmai in scopul castigarii luptei politice. Deci, iata cum competitia din sanul puterii executive duce la restrangerea libertatii, prin cresterea puterii statului in domeniile controlate exclusiv de fiecare centru de putere, si nu la salvgardarea libertatii prin ingreunarea exercitarii puterii executive.

Ce ramane, atunci, de facut ? Cum se poate garanta o guvernare eficienta in directia instaurarii statului de drept ? O solutie ar fi inlocuirea arhitecturii constitutionale excentrice cu o arhitectura constitutionala traditionala, care sa fi trecut deja testul eficacitatii in raport cu scopurile propuse. O astfel de constitutie ar muta accentul de pe gasirea unor formule inedite de control institutional reciproc pe precizarea mai ingusta si mai clara a atributiilor diverselor institutii ale statului, in contextul unui model clasic de separare a puterilor.

Tudor Glodeanu, Liberalism.ro

[Articol aparut in Revista 22 ]

In Romania exista in prezent doua guverne: guvernul propriu-zis si CSAT, care poate fi considerat un guvern al Presedintelui.

Consiliul Suprem de Aparare a Tarii este compus din Presedintele Romaniei (care este si presedintele CSAT), Primul-ministru (in calitate de vicepresedinte), ministrul de externe, ministrul de interne, ministrul apararii, ministrul de justitie, ministrul industriilor si ministrul de finante, directorii SRI si SIE, seful Marelui Stat Major si consilierul Presedintelui pe probleme de securitate nationala.

Dupa cum se vede, nu mai putin de sase ministri fac parte din CSAT. Problema este insa aceea ca, potrivit legii, Guvernul este subordonat CSAT. Astfel, conform articolului 3 al Legii 415 din 2002 (lege care reglementeaza activitatea CSAT), hotararile Consiliului “sunt obligatorii pentru autoritatile administratiei publice centrale si institutiile publice la care se refera”.

Foarte simplu spus, lucrurile stau cam asa: la ora actuala, exista doua puteri executive: Guvernul si CSAT. Guvernul este subordonat CSAT, iar acesta din urma nu este responsabil, de fapt, in fata nimanui. Formal, Consiliul este controlat de Parlament, insa controlul se exercita doar prin examinarea rapoartelor de activitate ale CSAT.

Aceasta arhitectura institutionala este discutabila, indiferent daca Romania ar fi o republica prezidentiala, semi-prezidentiala sau parlamentara. Existenta a doua puteri executive este o sursa de potential conflict institutional, chiar daca una dintre puteri este formal subordonata celeilalte. De exemplu, ministrul apararii, al justitiei sau al externelor este subordonat atat Primului-ministru, cat si Presedintelui, iar acest lucru genereaza confuzie. Iar faptul ca CSAT, ca putere executiva, nu este subordonat in mod real Parlamentului genereaza inca si mai multe probleme.

Un aranjament institutional mult mai coerent a existat in Romania in perioada interbelica, atunci cand functiona Consiliul Superior al Apararii Tarii (“bunicul” actualului CSAT). Consiliul era compus din Primul-ministru (Presedintele Consiliului de Ministri), in calitate de presedinte, de mostenitorul Tronului (cand acesta ajungea la majorat), din mai multi ministri (al internelor, al externelor, al aparatii, al finantelor, al lucrarilor publice, al industriilor si comertului, al comunicatiilor, al agriculturii si al sanatatii publice) si dintr-un reprezentant al Consiliului Superior al Ostirii (acesta din urma avand doar un vot consultativ).

Concluziile Consiliului nu deveneau hotarari decat daca erau confirmate de Guvern (de Consiliul de Ministri, cum se numea atunci), ceea ce arata ca, intr-un mod lipsit de echivoc, Consiliul era direct subordonat Guvernului. Este adevarat ca Regele avea dreptul sa convoace oricand o sedinta a Consiliului Superior al Apararii Tarii, ca si pe acela de a lua parte la orice sedinta a Consiliului (caz in care avea calitatea de presedinte al acestuia), insa acest lucru nu insemna ca CSAT avea o dubla subordonare, pentru ca si in acest caz concluziile Consiliului nu deveneau hotarari decat daca erau votate intr-o sedinta de Guvern. Prin urmare, oricine ar fi prezidat sedintele vechiului CSAT, Consiliul era subordonat fara echivoc doar Guvernului.

Lucrurile erau astfel cat se poate de limpezi: CSAT era subordonat Guvernului care, la randul sau, era subordonat Parlamentului. in felul acesta nu aparea nici o problema a dublului executiv.

Exista insa oameni politici si comentatori care, probabil din ignoranta, sustin ca actualul CSAT nu ar fi urmasul indirect al vechiului Consiliu Superior al Apararii Tarii, ci al Consiliului de Coroana. Dar Consiliul de Coroana a fost un organism consultativ care nu avea niciuna dintre atributiile vechiului sau actualului CSAT. El era format din fosti Prim-ministri, sefi ai partidelor importante, personalitati ale vietii publice si ministri, si era menit sa ofere sfaturi Regelui ori de cate ori acesta considera necesar. Mai mult, pana in martie 1938, cand a fost institutionalizat prin Decret-lege de catre Carol al II-lea, Consiliul de Coroana a fost o structura informala. Cu alte cuvinte, intre CSAT si Consiliul de Coroana nu exista nici cea mai mica legatura.

Avem, asadar, doua situatii: una in care exista o singura putere executiva subordonata Parlamentului si cealalta (cea din prezent) in care avem doua puteri executive dintre care numai una (Guvernul) este subordonata Parlamentului, iar cealalta (CSAT), nu. Mai mult, situatia Guvernului este, in prezent, cu totul neobisnuita. El se subordoneaza atat Parlamentului (ceea ce este perfect normal intr-o democratie), cat si CSAT (ceea ce este anormal si cat se poate de nedemocratic).

Adevarul este ca structura institutionala actuala este mostenita din vremea fostului regim comunist. Consiliul Suprem de Aparare a Tarii este o institutie care deriva direct din Consiliul Apararii RSR, ale carui hotarari erau, conform legii, obligatorii pentru Guvern, la fel ca si hotararile actualului CSAT. Si, la fel ca si astazi, seful statului era si presedintele Consiliului. Prin urmare, problema dublului executiv apare din perioada comunista. Fireste ca ea era irelevana atunci, insa ea a devenit cat se poate de relevanta si de sacaitoare din momentul in care Parlamentul si Guvernul au devenit institutii autentice, odata cu instaurarea democratiei parlamentare.

Daca suntem cu adevarat fermi si consecventi in condamnarea comunismului, cred ca trebuie sa inlaturam si anomaliile institutionale pe care le-am mostenit din perioada regimului comunist. Aceasta cu atat mai mult cu cat, intr-o democratie parlamentara, existenta dublului executiv genereaza probleme care conduc inevitabil la conflict intre institutii. Iar acest lucru duce la o proasta functionare a mecanismelor statului de drept.

Sorin Curerai

[Articol aparut in Revista 22 ]

In primavara lui 2007, cand proiectam la Centrul pentru Analiza si Dezvoltare Institutionala intalnirea europeana anuala a think tankurilor pro-libertate, am ales impreuna cu partenerii proiectului de la Institute for Economic Studies, Franta, Hayek Institut, Austria, Atlas Foundation, Cato Institute si Heritage, Statele Unite schimbarea constitutionala ca tema a conferintei. Este foarte greu sa impui o tema pe agenda publica. Atunci cand ‚amenintarile imediate’ din partea actorilor politici aflati in functii publice sunt atat de numeroase, nici nu ne-am putea astepta ca media sa nu reactioneze in mod continuu la ele. E explicabil ca nu poate ocupa cateva zile cu o propunere precum cea de demarare a unui proces constitutional greoi, care oricum anunta sa se intinda pe mai multi ani si implica in dialog agenti prea „normali” ca sa starneasca interes jurnalistic. Tema constitutionala a ajuns in atentia publicului odata cu criza politica din 2007. In iunie, iulie si octombrie 2007 cand am organizat o serie de dezbateri pe tema rescrierii Constitutiei Romaniei in Arad, Bucuresti, Craiova si Timisoara, oportunitatea a fost folosita de reprezentanti ai partidelor politice pentru a-si lansa propriile proiecte de reconstructie institutionala. Dezbaterea era deschisa.

Un grup de exponenti ai curentului clasic-liberal in Romania impreuna cu Revista 22 au avut initiativa unui produs publicistic regulat in 2008 In care sa trateze problemele publice din perspectiva ideologiei libertatii. Colectia prezenta de analize abordeaza documentul constitutional, sursa atator framantari, intr-o maniera radicala si In acelasi timp fundationala.

Cadrele dezbaterii contemporane cer ca preocuparile libertarienilor pentru noi reguli fundamentale sa ia statul asa cum este el acum drept material de lucru. Sa ne imaginam institutia statului ca pe un ansamblu format din doua convertoare gigantice. Un convertor numit „sistemul politic” menit sa lichefieze preferintele cetenilor in decizii politice si alt convertor pe nume „sistem public” care solidifica deciziile politice in actiuni publice si reglementari sau interventii. Care e dimensiunea ansamblului? Dimensiunea lui exacta ia in calcul ultimul leu cheltuit pentru cea mai neinsemnata activitate din cele doua convertoare si ultimul leu cheltuit din cauza ultimei prevederi a celei mai nesemnificative reglementari legale sau administrative. Doar sectorul activitatilor publice a crescut in 2007 cu 3,6% din PIB (fiind 32,8% din PIB In 2006 si 36,4% In 2007) desi putea sa creasca cu 12,4%, totalul solicitat de institutiile publice pentru 2007 fiind de 45,2% din PIB. Acest fenomen are loc anual; pentru 2008, proiectul de buget prevede cheltuieli de 42% din PIB, adica o crestere de 5,6%. Daca preferati argumente ‚europene’ Juergen Starck, Vice-Presedinte al Bancii Centrale Europene recomanda ca un sector public sa nu depaseasca 30% din PIB, altfel structura pietei cedeaza si economia e in pericol.

Cu cat este mai mare bugetul sectorului public, cu atat mai multe resurse intra in jocul politic care imparte resursele comune. Redistributia este de la cei care muncesc dar nu pot evita sa-si plateasca taxele, catre cei suficient de buni la jocul politic incat sa puna mana pe ele. Iar ei sunt cu atat mai buni cu cat ritmul de crestere a statului in termeni de atributii, legi, reglementari, creste mai naucitor, pentru ca se pot ascunde intr-un hatis reglementativ confuz. Strict cantitativ, cresterea pe dimensiunea arogarilor de control asupra schimburilor pe piata si asupra vietii cetatenilor a fost cu 7.552 de legi in 2006, respectiv cu 4.816 legi noi In 2007. Este desigur imposibila aplicarea corecta si uniforma a cca. 70.361 de legi, cate sunt in total in repertoriu. Efectele sistemice sunt confuzia generalizata, pierderea respectului pentru lege si in cele din urma adversitatea indivizilor fata de lege. Din acest moment ansamblul este afectat structural iar ruptura dintre preferintele indivizilor si serviciile publice trece pragul pana la care mai poate fi reparata. Studiile de fata recompun piesele convertoarelor intr-o arhitectura liberala.

Horia Terpe si Ionut Sterpan, CADI-Eleutheria

[Articol aparut in Revista 22 ]

Prelegeri de la European Resource Bank Meeting 2007.

Charles B. Blankart, The European Union: Confederation, Federation or Association of Compound States? A Hayekian View to the Theory of Constitutions

Dan Mitchell, Decentralization and Systems Competition: Foundations of Liberty

Hardy Bouillon, The Principles of Regulation vs. the Regulation of Principles

Constitutia din 1991 si din 2003, continand, teoretic, regulile fundamentale ale societatii si statului, sufera in acest moment o criza profunda de legitimitate pentru ca ele nu mai reprezinta preferintele cetatenilor. Criza politica este de fapt manifestarea unei crizei existente la nivelul institutional primar.

De aceea, ar fi mai potrivit sa vorbim despre o criza democratica - pentru ca rezultatul constitutional reflecta o problema la nivelul reprezentarii si al agregarii preferintelor. Distorsiunea reprezentarii preferintelor la momentul “scrierii” Constitutiei din 1991, (si al modificarii constitutionale din 2003) a dus la suprareprezentarea institutionala a intereselor vechilor structuri sociale si organizationale care s-au confruntat doar cu o tabara adversa dezorganizata. Aceasta a dus la crearea unui set de reguli “respirabile” pentru vechiul establishment.

Caracteristica principala a acestui set de reguli este pastrarea centrului decizional la un nivel median între suveranitate populara si “nondemocratie”, cu ajutorul unor norme care afecteaza, pe de o parte, acuratetea procesului de selectie politica, si, pe de alta parte, detaseaza deciziile politice curente de vointa majoritatii. Codul electoral sau legea partidelor, spre exemplu, plaseaza si acum puterea de facto în mainile unor grupuri de oameni din jurul presedintilor de partid.

Solutia crizei nu poate sta decat in acordarea regulilor constitutionale la preferintele cetatenilor, printr-un proces pasnic, in cadrele formale ale actualei Constitutii; printr-o rescriere de la zero a contractului social, pe baze legitime, pentru a fundamenta o “noua republica”.

Numele “Noua Republica” a fost lansat anul trecut la Arad, cu ocazia dezbaterii publice din data de 29 septembrie, organizat de CADI-Eleutheria impreuna cu Centrul pentru Institutionalizarea Resurselor si Initiativelor Strategice (CIRIS) din Arad si asociatiile Millennium Center si Initiativa Tinerilor din Arad.

Proiectul “Noua Republica” s-a transformat intr-un program de dezbateri si analize pe tema necesitatii reconstructiei institutionale a statului roman prin reforma constitutionala si schimbarile de fond subsecvente. Intalnirea a marcat, printre altele, asumarea publica, de catre Partidul Liberal Democrat, a proiectului de reconstructie institutionala ca parte a programului sau politic.

Horia Terpe, CADI-Eleutheria

Dezbaterea de luni 2 iunie 2007 de la Primaria Municipiului Craiova.

Vorbitori:

Horia Terpe, Director Executiv CADI si moderatorul intalnirii
Valeriu Stoica, presedintele CRN al PLD
Carla Stoica, Presedinta Pro-Democratia Dolj
Mircea Cantar, Jurnalist
Sorin Damean, Conferentiar universitar
Gheorhe Albu, Presedintele Camerei de Comert si Industrie Oltenia
Mihai Firica, Scriitor
Marcel Radut, Coordonator de programe Pro-Democratia Dolj
Catalin Avramescu, Jurnalist
Dan Cherciu, Om de afaceri

Reactii din presa craioveana (3 august 2007):

Editie Speciala de Oltenia (Nicuşor FOTA, Radu VINŢEANU):

Noua lege fundamentală ar trebui să mai urmărească rezolvarea conflictelor legate de “legitimitatea” premierului şi a preşedintelui, structura Parlamentului, care ar trebui să devină unicameral, reorganizarea sistemului judiciar, prin micşorarea duratei proceselor, depolitizarea Curţii Constituţionale şi o clarificare a statutului Ministerului Public, care este “parte a puterii executive, şi nu a puterii judecătoreşti”.
Stoica apreciază că ar fi necesar să fie introdusă “moţiunea de încredere”, cu trimitere directă la cei 322 de parlamentari care au decis prin vot organizarea unui referendum de demitere a preşedintelui Traian Băsescu.
“A fost organizat un referendum şi a câştigat preşedintele, cu un procent mare, de 75 la sută, dar nimic nu s-a întâmplat. Trebuie să găsim un resort prin care să punem în aplicare voinţa poporului. Trebuie introdusă o moţiune de încredere”, a afirmat liderul peledist.

Cuvantul libertatii (Denisa Ghiţă): „Reconstrucţia Instituţională a României: O nouă republică”

Sub acest generic s-a desfăşurat ieri, în Sala Mare a Primăriei Craiova, o dezbatere, organizată de Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională (CADI), pe tema reconstrucţiei instituţionale a statului român. Cu acest prilej, preşedintele executiv al Partidului Liberal Democrat, Valeriu Stoica, a prezentat programul politic de dezvoltare instituţională asumat de această formaţiune politică şi a vorbit de necesitatea unor soluţii radicale de revizuirea actualei Constituţiei. „Constituţia adoptată în anul 1991 a fost rezultatul unui compromis între tendinţe contradictorii. Este vorba, mai întâi, de tendinţe conservatoare, care au păstrat, în parte, atât inerţiile ideologice specifice teoriei comuniste a statului şi dreptului, cât şi inerţiile etniciste reactualizate în etapa naţionalistă a comunismului în România. Este vorba, mai apoi, de tendinţele democratice, care au afirmat valorile ce au stat la baza Statului Român modern în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului XX, cât şi valorile democraţiilor moderne contemporane. Ca urmare a acestui amalgam, democraţia românească postdecembristă a cunoscut numeroase disfuncţionalităţi şi crize. Apoi, în 2003, revizuirea Constituţiei, după un îndelung proces de negociere între forţele politice, a corectat unele dintre erorile iniţiale ale Legii fundamentale, mai ales în primele două titluri privind principiile generale, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale. În schimb, în Titlul III şi în Titlul V, referitoare la autorităţile publice, au rămas textele pe care s-a construit un mecanism instituţional viciat, disfuncţional, contradictoriu şi ineficient”, a arătat Valeriu Stoica, motivând de ce este necesară o rescriere integrală a textelor privind autorităţile publice, astfel încât să fie posibilă reconstrucţia instituţională a României şi conectarea ţării noastre la instituţiile democratice europene.

Opt opţiuni majore propuse de PLD

PLD susţine că, în acest moment, trebuie luate decizii instituţionale majore, cum ar fi:

- opţiunea între republica parlamentară şi republica prezidenţială;

- opţiunea între structura bicamerală şi unicamerală a Parlamentului;

- opţiunea între alegerea prin vot direct şi alegerea de către Parlament a Preşedintelui, cu consecinţa consolidării poziţiei şi a creşterii responsabilităţii primului-ministru;

- opţiunea între păstrarea mecanismului rigid actual de declanşare a alegerilor anticipate şi flexibilizarea acestuia;

- opţiunea între păstrarea unei instanţe supreme cu funcţii de judecată şi transformarea ei într-o adevărată curte de casaţie;

- opţiunea între integrarea Curţii Constituţionale în autoritatea judiciară şi menţinerea statutului ei distinct;

- opţiunea pentru păstrarea Ministerului Public în autoritatea judiciară şi clasificarea statutului său ca structură cu autonomie funcţională a puterii executive;

- opţiunea între păstrarea actualei structuri administrativ - teritoriale şi reorganizarea ei prin înlocuirea judeţelor cu regiuni în cadrul statului unitar descentralizat.

„Proiectul propus de noi nu este singurul posibil, ci doar un punct de plecare, o premisă, nu o concluzie a dezbaterii. Dincolo de soluţiile pe care le conţine, acest proiect are menirea de a identifica problemele şi de a le supune atenţiei publice. Propunerile de soluţii pot fi împărtăşite sau înlocuite cu altele, dar problemele nu mai pot fi ignorate. Rezolvarea lor nu este posibilă decât printr-o reconstrucţie instituţională a României şi a Statului Român”, a continuat preşedintele executiv al PLD. El a subliniat că reuşita acestui proiect depinde de două elemente, care la prima vedere par că se contrazic: „Radicalism şi moderaţie. Radicalism în opţiunile ce privesc configurarea unei noi republici şi moderaţie în negociere, deschidere la dialog între partenerii politici. Să sperăm că scena politică din România este destul de coaptă pentru a da dovadă de radicalism în opţiuni şi moderaţie în negocieri”.

Proiectul liberal-democraţilor a fost elaborat la sfârşitul anului 2006, iar Craiova este al doilea oraş, după Bucureşti, unde a fost supus dezbaterii publice. La discuţiile pe marginea propunerilor în ceea ce priveşte reconstrucţia instituţională a României au luat parte: Horia Terpe – director CADI; Cătălin Avramescu – jurnalist; Mircea Canţăr – jurnalist; Mihai Firică – scriitor; conf. univ. dr. Sorin Damean; av. Gheorghe Albu – preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie Craiova; Horaţiu Buzatu – deputat de Dolj, prof. univ. dr. Ion Turculeanu, decan al Baroului Dolj; Carla Stoica – preşedinte Pro Democraţia Dolj.

Gazeta de sud: “Stoica propune revizuirea legii fundamentale”

Cum îi împaci pe Tăriceanu şi Băsescu? Modifici Constituţia

Scandalurile fără sfârşit dintre preşedinte şi primul-ministru ar putea lua sfârşit. Cu o condiţie însă: modificarea Constituţiei, sursa tuturor relelor din politica românească. Aceasta este părerea liberal-democratului Valeriu Stoica, prezent ieri la Craiova pentru promovarea proiectului de revizuire a legii fundamentale, denumit „O nouă republică“.

Şapte opţiuni fundamentale au de luat politicienii şi societatea civilă în vederea îmbunătăţirii Constituţiei astfel încât conflictele dintre instituţii să devină istorie. Împreună cu directorul fundaţiei Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională, Horia Terpe, şi cu preşedintele PLD Dolj, Horaţiu Buzatu, Stoica a prezentat soluţiile care ar conferi României o Constituţie armonizată cu situaţia politică şi administrativă actuală. Cu două condiţii: participarea intelectualilor şi capacitatea partidelor de a ajunge la un acord politic. „Acest proiect vrea să prevină capturarea sistemului de către un grup de interese. Nu persoanele sunt vinovate pentru repetatele conflicte instituţionale, ci Constituţia le generează. Au fost confruntări nu numai între Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu, ci şi între Emil Constantinescu şi Radu Vasile sau Ion Iliescu şi Adrian Năstase. După cum s-a văzut, conflictul nu poate fi evitat nici dacă persoanele au aceeaşi culoare politică“, a declarat preşedintele executiv al PLD. Principala hibă a actualei legi fundamentale este faptul că nu defineşte clar atribuţiile fiecărei instituţii în parte şi că promovează bicefalismul puterii executive. „Legea fundamentală conferă preşedintelui legitimitate populară, dar nu îi acordă prerogativele executive necesare, în timp ce guvernul şi primul-ministru au cele mai importante prerogative, dar nu se bucură de legitimitate întemeiată pe votul direct“, a precizat Stoica. Potrivit acestuia, încă din 1991 a devenit vizibil că actul fondator al României nu este unul bun. „Constituţia din 1991 a fost rezultatul unui compromis între tendinţele conservatoare care au păstrat în parte ideologia comunistă şi tendinţele democratice. Revizuirea din 2003 a corectat unele erori, dar au rămas textele pe care s-a clădit un mecanism instituţional disfuncţional“, a mai spus liderul PLD.

Soluţii de salvat viaţa politică

Republică parlamentară, prezidenţială sau semiprezidenţială consolidată? Răspunsul la această întrebare ar rezolva una dintre cele şapte probleme identificate de PLD şi ar duce la încetarea conflictului dintre preşedinte şi primul-ministru, spun liderii partidului. Altă problemă ar fi structura parlamentului: bicameral sau unicameral. „României i s-ar potrivi varianta unicamerală, pentru că ar fi mai eficientă. O opţiune secundară ar fi cea cu două camere, dar cu atribuţii clar delimitate“, crede Stoica. De asemenea, raportul dintre guvern şi parlament ar trebui flexibilizat. În felul acesta, moţiunile de cenzură ar putea trece mai repede şi ar putea avea loc alegeri anticipate, ceea ce nu s-a întâmplat până acum. Totodată, România ar trebui reorganizată administrativ. Regiunile să ia locul judeţelor, zece la număr, cu autonomie administrativă, comunele rurale să devină sate, iar cele urbane oraşe. În felul acesta, spune preşedintele executiv al PLD, comunităţile locale vor absorbi mai bine fondurile europene. Celelalte două opţiuni se referă la depolitizarea Curţii Constituţionale şi la clarificarea statutului Ministerului Public.

Documentul contine o discutie despre opţiunile fundamentale pentru reconstrucţia instituţională a României în perioada postaderare.

Cuprins:

1. Opţiunea între regimul politic parlamentar (republica parlamentară) şi regimul prezidenţial (republica prezidenţială)
A. Cauza conflictelor instituţionale
B. Soluţia conflictelor instituţionale

2. Opţiunea între structura bicamerală şi structura unicamerală a Parlamentului
A. Rolul Parlamentului
B. Structura unicamerală a Parlamentului – opţiune prioritară
C. Delimitarea funcţională netă a atribuţiilor celor d ouă camere – opţiune alternativă
D. Legiferarea
E. Creşterea rolului Parlamentului şi a responsabilităţii parlamentarilor

3. Opţiunea între rigiditatea şi flexibilitatea raporturilor dintre Parlament şi Guvern
A. Echilibrul dinamic dintre puterea legislativă şi puterea executivă
B. Dizolvarea Parlamentului
C. Moţiunea de cenzură
D. Moţiunea de încredere

4. Opţiunea între păstrarea unei instanţe supreme cu funcţii de judecată şi transformarea ei într-o adevărată curte de casaţie. Reorganizarea sistemului judiciar
A. Curtea de Casaţie
B. Celelalte instanţe judecătoreşti

5. Opţiunea între păstrarea actualului statut al Curţii Constituţionale şi integrarea ei în sistemul puterii judiciare

6. Opţiunea între păstrarea Ministerului Public în autoritatea judiciară şi clarificarea statutului său ca structură cu autonomie funcţională a puterii executive

7. Opţiunea între păstrarea actualei structuri administrativ-teritoriale şi reorganizarea ei prin înlocuirea judeţelor cu regiuni administrative în cadrul statului unitar descentralizat
A. Autonomia administrativ-regională şi autonomia administrativ-comunală
B. Comunităţile teritoriale infrastatale
C. Descentralizarea

[citeste tot documentul]

Media:
Gabriel Liiceanu:

Valeriu Stoica:

Liiceanu-Stoica:

Vladimir Tismaneanu:

Sever Voinescu:

Gabriel Liiceanu:

Catalin Avramescu:

Cezar Preda:

Mihaela Miroiu:

Alex Stefanescu:

Theodor Stolojan:

Am exprimat de mai multe ori în ultimul timp convingerea mea că reforma constituţională reprezintă premisa instituţională a reformei sistemului politic românesc. Democraţia modernă, de tip liberal, este fundamentată pe ideea de asociere liberă a cetăţenilor. Această idee şi-a găsit expresia teoretică în formula contractului social. Din această perspectivă, Constituţia este contractul social, adică actul fondator care organizează societatea la nivel naţional. Termenul societate trimite el însuşi la ideea de contract. Ideile de societate şi de contract permit înţelegerea naţiunii civice şi eliberarea ei de reziduurile etniciste şi organiciste.

Constituţia adoptată în anul 1991 a fost rezultatul unui compromis între tendinţe contradictorii. Este vorba, mai întâi, de tendinţele conservatoare, care au păstrat, în parte, atât inerţiile ideologice specifice teoriei comuniste a statului şi dreptului, cât şi inerţiile etniciste reactualizate în etapa naţionalistă a comunismului în România. Este vorba, mai apoi, de tendinţele democratice, care au afirmat atât valorile care au stat la baza Statului Român modern în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului XX, cât şi valorile democraţiilor moderne contemporane. Ca urmare a acestui compromis, democraţia românească post-decembristă a cunoscut numeroase disfuncţionalităţi şi crize.

Revizuirea Constituţiei în anul 2003, după un îndelungat proces de negociere între forţele politice, a corectat unele dintre erorile iniţiale ale Legii fundamentale, mai ales în primele două titluri privind principiile generale, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale. În schimb, în Titlul III şi în Titlul V, referitoare la autorităţile publice, au rămas textele pe care s-a clădit un mecanism instituţional viciat, disfuncţional, contradictoriu şi ineficient.

Iată de ce este necesară o rescriere integrală a textelor privind autorităţile publice, astfel încât să fie posibilă reconstrucţia instituţională a României şi conectarea ţării noastre la instituţiile democratice europene.

Acest proiect ambiţios nu poate fi elaborat teoretic şi realizat practic peste noapte. Este nevoie de o dezbatere profundă, la care să participe nu numai oamenii politici şi partidele politice, ci şi specialiştii în teorie politică şi constituţională, opinia publică şi mass-media. Această dezbatere trebuie să aibă însă un început.

Am promis, în urmă cu câteva luni, că voi demara personal un intens proces de consultări cu experţi constituţionali – jurişti, politologi şi alţi specialişti – din ţară şi din prestigioase centre de cercetare din străinătate şi că voi prezenta public un document pe care îl voi supune, pe de o parte, pe plan intern, analizei partidului şi, pe de altă parte, în afara partidului, dezbaterii societăţii civile. Totodată, am promis că, în paralel, voi încerca să creez un cadru în care societatea civilă, factorii politici şi experţii să poarte un dialog constructiv, menit să testeze forţa şi relevanţa propunerilor constituţionale avansate.

Prezentul document este împlinirea promisiunii pentru începerea dezbaterii în vederea revizuirii radicale a Constituţiei. El cuprinde principalele motive care impun revizuirea Legii fundamentale şi direcţiile principale ale acestei revizuiri. În anexa la acest document sunt incluse propuneri de texte pentru revizuirea constituţională. Aceste propuneri au fost elaborate în cadrul Centrului pentru Analiză şi Dezvoltare Instituţională, cu utilizarea unei expertize de înaltă specialitate în materia dreptului public.

Desigur, nu am ambiţia că acest document ar fi chiar concluzia dezbaterii. El este doar un punct de plecare, respectiv o premisă a dezbaterii. Dincolo de soluţiile pe care le conţine, acest document are rostul de a identifica problemele şi de a le supune atenţiei publice. Propunerile de soluţii pot fi împărtăşite sau înlocuite cu altele, dar problemele nu mai pot fi ignorate. Aceste probleme au o asemenea amploare încât rezolvarea lor nu este posibilă decât printr-o reconstrucţie instituţională a României şi a Statului Român.

După prezentarea acestui document, voi încerca să îmi îndeplinesc şi a doua promisiune privind crearea unui cadru de dezbateri. În acest sens, Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională, care funcţionează sub egida Fundaţiei Eleutheria, va organiza, în acest an şi în anii următori, mai multe seminare, mese rotunde şi conferinţe, cu participarea reprezentanţilor partidelor politice şi ai societăţii civile, a experţilor, a specialiştilor în politologie şi în drept constituţional din ţară şi din străinătate.

Ar fi utopic să credem că această dezbatere se va încheia în câteva luni. Dacă procesul anterior de revizuire a Constituţiei a durat aproape cinci ani, iar dezbaterea referitoare la acea revizuire a început imediat după adoptarea Legii fundamentale în anul 1991, este firesc ca această nouă dezbatere să dureze mai mulţi ani. Ea va dura mult tocmai pentru că este vorba de o revizuire radicală a Constituţiei, care presupune, între altele, decizii instituţionale majore, cum ar fi: opţiunea între republica parlamentară şi republica prezidenţială; opţiunea între structura bicamerală şi structura unicamerală a Parlamentului; opţiunea între alegerea prin vot direct şi alegerea de către Parlament a Preşedintelui, cu consecinţa consolidării poziţiei şi a creşterii responsabilităţii prim-ministrului; opţiunea între păstrarea mecanismului rigid actual de declanşare a alegerilor anticipate şi flexibilizarea acestuia; opţiunea între păstrarea unei instanţe supreme cu funcţii de judecată şi transformarea ei într-o adevărată curte de casaţie; opţiunea între integrarea Curţii Constituţionale în autoritatea judiciară şi menţinerea statutului ei distinct; opţiunea între păstrarea Ministerului Public în autoritatea judiciară şi clarificarea statutului său ca structură cu autonomie funcţională a puterii executive; opţiunea între păstrarea actualei structuri administrativ-teritoriale şi reorganizarea ei prin înlocuirea judeţelor cu regiuni în cadrul statului unitar descentralizat.

În plus, adoptarea acestor decizii nu depinde doar de opţiunile teoretice, ci şi de capacitatea societăţii româneşti de a absorbi soluţiile radicale de revizuire a Constituţiei. În acest context, trebuie să recunoaştem că, deşi bicefalismul puterii executive a creat numeroase disfuncţionalităţi, totuşi, el a avut un rol benefic în perioada de tranziţie prin cenzurarea reciprocă, mai mult sau mai puţin eficientă, dintre Preşedinte şi prim-ministru, în condiţiile în care concentrarea puterii executive ar fi creat riscul unor derapaje autoritare şi mai pronunţate decât cele care s-au manifestat în ultimii ani. Ca urmare, procesul de revizuire a Constituţiei nu se va putea încheia în acest ciclu electoral, ci numai în ciclul electoral următor. Dar pentru ca, în perspectiva anilor 2010-2012, să putem avea un sistem democratic funcţional, eficient, care să lucreze cu adevărat în interesul cetăţenilor şi să facă faţă provocărilor integrării europene, dezbaterea pe care o lansez prin acest document nu mai poate să întârzie.

Desigur, după dezbaterea publică a principiilor şi textelor revizuirii constituţionale, va fi nevoie de parcurgerea mai multor etape instituţionale. În mod normal, ţinând seama de
experienţa primei revizuiri a Constituţiei, la care am participat din primul şi până în ultimul moment, procesul ar trebui să treacă cel puţin prin următoarele etape:

1. constituirea unei comisii de experţi, la nivelul fiecărui partid politic, care să analizeze principiile şi textele revizuirii Constituţiei, astfel cum au rezultat ele din dezbaterea publică, şi să elaboreze un proiect de document propriu de poziţie;
2. dezbaterea acestui proiect de document în structurile de conducere ale fiecărui partid şi în grupurile parlamentare ale fiecărui partid, pentru adoptarea platformei de negociere a revizuirii Constituţiei cu celelalte partide parlamentare;
3. negocierea platformelor partidelor de către grupurile parlamentare;
4. realizarea unui compromis între grupurile parlamentare ale partidelor interesate în revizuirea Constituţiei, concretizat într-un document care să conţină principiile revizuirii Constituţiei;
5. adoptarea unei hotărâri a Parlamentului, în şedinţa comună a Senatului şi a Camerei Deputaţilor, pentru înfiinţarea Comisiei Parlamentare Constituţionale şi a mandatului acesteia;
6. dezbaterea în Comisia Parlamentară Constituţională a propunerilor de texte făcute de grupurile parlamentare în acord cu principiile adoptate de Parlament;
7. redactarea proiectului de lege de revizuire a Constituţiei de către Comisia Parlamentară Constituţională;
8. dezbaterea şi adoptarea proiectului de lege de revizuire a Constituţiei în Camera Deputaţilor şi în Senat;
9. realizarea, prin procedura de mediere, a acordului dintre textele adoptate în cele două camere;
10. dacă va fi necesar, adoptarea textului final al legii de revizuire a Constituţiei în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului;
11. organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional pentru aprobarea legii de revizuire a Constituţiei;
12. adoptarea deciziei Curţii Constituţionale de confirmare a referendumului naţional.

Valeriu Stoica

[citeste tot eseul]