Schimba Constitutia

In Statele Unite, o pluralitate efervescenta de organizatii neguvernamentale reusesc sa serveasca preferinte si grupuri sociale diverse, iar lumea think tank-urilor este atat de influenta, incat traseaza in buna masura cadrele vietii politice. Cum se realizeaza pluralismul in SUA si de ce nu avem acelasi lucru si in Romania? Problema se pune, de fapt, pentru toata Europa si explicatia sta in naturile diferite ale bazelor de sustinere pentru ONG-uri. Daca in Statele Unite think tank-urile au multiple baze de sustinere private pe care le servesc cu succes, in Romania ONG-urile contracteaza proiecte de la stat, de la organisme suprastatale, precum Uniunea Europeana, si de la fundatii care isi primesc la randul lor fondurile de la alte state. Finantarile pot creste. Statul va externaliza progresiv furnizarea diferitor servicii publice catre ONG-uri. Ceea ce nu va creste este rata inovatiei. De ce?

In timp ce in Statele Unite inovatia este asigurata de concurenta dintre furnizorii neguvernamentali de servicii facute diferitelor grupuri private de sustinere, aici natura banilor publici sufoca si uniformizeaza tipul de activitate prin constrangeri birocratice. Aceste constrangeri mentin in servitute organizatiile neguvernamentale.

Pentru ca banii publici vin la pachet cu povara constrangerilor birocratice, ONG-urile nu pot vinde si cumpara liber. Intrucat functionarii publici care administreaza fondurile de finantare nu au un stimulent sa riste experimente, doar anumite lucruri se pot deconta si doar in urma respectarii unor seturi costisitoare de proceduri. Pentru a se adaposti de acuza clientelismului, administratorii fondurilor publice destinate finantarii limiteaza plata resurselor umane. Daca este insa dificil sa platesti oameni inseamna ca e dificil sa colaborezi cu experti. Criteriile birocratice fac dificila si crearea parteneriatelor pe termen lung cu firme si alte organizatii, iar parteneriatele contextuale trebuie realizate in urma unor selectii de oferta, reluate birocratic de fiecare data. Cand acumularea capitalului uman este dificila, organizatiile neguvernamentale vor fi mai slabe, iar ansamblul lor va fi fragmentat si slab in fata statului. Ce impiedica diversificarea bazelor de sustinere? Aici sta cea mai importanta parte a explicatiei. Ea trebuie cautata in Constitutie. Conform Art. 8, alin. 1 din Constitutia Romaniei, „pluralismul in societatea romaneasca este o conditie si o garantie a democratiei constitutionale“. Exista si garantia explicita a libertatii de disociere si asociere, in Art. 40, alin. 1, deci legea formal permite finantarile private. Nu se creeaza insa pluralism printr-un angajament constitutional explicit fata de pluralism, la fel cum nu se poate crea prosperitate printr-un articol care sa garanteze prosperitate. Iar garantia libertatii de asociere este necesara, dar nu suficienta. Realizarea pluralismului cere mai mult, un ansamblu complex de articole constitutionale care sa asigure o distributie echilibrata a puterii de decizie intre stat si societate. La acest nivel insa, Constitutia Romaniei instituie un dezechilibru.

Sa ne gandim la un joc de carti. Diferite carti au diferite puteri. Ce-ar fi daca jokerul ar fi mai puternic decat orice combinatie de alte carti? Un stat ale carui puteri sunt nedefinit de mari este ca un joker cu care elita politica poate face orice indivizilor obisnuiti. Grupul aflat in posesia lui cu greu va permite altora sa se constituie in grupuri care sa preia si sa exercite anumite decizii. In fata jokerului, diferentele dintre celelalte carti de joc sunt irelevante; ele sunt plurale, dar pluralismul lor nu ajuta la nimic. La ce bun sa angajezi strategii de joc cu alte carti? Ceea ce conteaza cu adevarat este controlul jokerului. Aceasta este situatia Romaniei: jucatorii - diferite grupuri cu diferite preferinte - nu au niciun interes in folosirea organizatiilor neguvernamentale plurale. Este mai ieftin sa plateasca direct politicienii care controleaza statul pentru obtinerea unor avantaje, pentru ca statul poate, constitutional, face orice. Desigur, statul nu poate face orice ca urmare a unei statuari constitutionale explicite in acest sens. Dar, practic, statuarile contradictorii de tipul „cutare drept este garantat“, urmate de deschiderea posibilitatii de a-l restrange „prin lege“, lasa neingradita legiferarea. Daca insa legiferarea ar fi limitata si, ca urmare, statul greu de instrumentalizat, jucatorii aflati in cautarea unor schimbari de reguli ar fi nevoiti sa apeleze la mijloace de schimbare autentica a opiniei publice. Mijloacele plurale ar fi angajate intr-o lupta intelectuala publica transparenta. Acestea ar fi ONG-urile.

Numai intr-un stat cu puteri limitate organizatiile neguvernamentale sunt angajate intr-o cursa pentru reputatie si intr-o spirala a inovatiilor. Motivul pentru care spirala nu va avea ca rezultat raul public a fost formulat de Madison. Ele vor reusi sa se contrabalanseze reciproc tocmai datorita multitudinii si diversitatii: niciuna nu devine suficient de puternica incat sa isi impuna interesul in dauna tuturor celorlalte si a publicului larg.

Intre timp, Constitutia Romaniei instituie prin ambiguitate si contradictii un stat cu puteri largi, astfel incat permite instrumentalizarea lui directa de catre grupuri de interese. Numai schimbarea radicala a Constitutiei in directia limitarii drastice a puterii statului va realiza pluralismul.

Tudor Glodeanu si Ionut Sterpan

[Publicat initial in revista 22 in colectia ‘O Constitutie pentru Libertate III’]

Institutul de Studii Populare si Institutul European din Romania au organizat lansarea cartii lui J.H.H. Weiller, “Constitutia Europei”.

Fragmente de la lansare:

Gabriela Dragan - Institutul European din Romania

Iulia Motoc il prezinta pe J.H.H. Weiller

J. H. H. Weiller

Weiller - Intrebari si raspunsuri

Institutul de Studii Populare (ISP) şi Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională (CADI) va invita miercuri, 28 ianuarie, la Hotelul Intercontinental, sala Ronda, începând cu ora 11:30 la dezbaterea: ‘O Constituţie pentru cetăţeni’

În cadrul dezbaterii vor fi abordate următoarele probleme: carenţe ale textului constituţional actual; propuneri de remediere a acestor carenţe; paşi concreţi pentru schimbarea Constituţiei actuale.

Programul dezbaterii:

11:30 -12:00 Sosirea invitatilor, cafea;
12:00 -12:10 Cuvânt introductiv din partea moderatorului: Sever Voinescu
12:10-13:15 Vorbitori: Ioan Stanomir, Valeriu Stoica, Corneliu Liviu Popescu, Adrian Miroiu, Cristian Preda;
13:15-14:30 Intervenţii ale participanţilor;
14:30-15:00 Reacţii ale vorbitorilor.

Dezbaterea este organizată cu sprijinul Fundaţiei Konrad Adenauer.

Video:

Sever Voinescu:

Valeriu Stoica:

Ioan Stanomir:

Liviu Popescu:

Adrian Miroiu:

Cristian Preda:

Valeriu Stoica & Liviu Popescu:

Radu F. Alexandru:

Radu Carp:

Gheorghe Iancu:

Sorin Ionita & Ioan Stanomir:

Catalin Avramescu:

Referendum preliminar despre constitutie? (Dan Tapalaga, Cristian Preda, Ioan Stanomir & Valeriu Stoica)

Rodica Culcer:

George Severin:

Anca Boagiu:

Dupa trei ani de dezbateri anemice reflectand natura societatii civile, abia acum, odata cu preluarea temei constitutionale la nivelul presedintiei, intram in algoritmul prefigurat la inceput.
Pe de o parte, ne incearca un sentiment de bucurie. Centrul de Analiza si Dezvoltare Institutionala (CADI), o organizatie ce reuneste reprezentantii curentului libertarian, clasic liberal si ordoliberal in Romania, a fost printre primele entitati publice care au propus tema pe agenda publica. Lansarea ei cu succes in anul 2006, impunerea ei ca tema centrala in structura conferintei anuale a think tank-urilor free market din Europa in 2007 si grupajul O Constitutie pentru libertate I de anul trecut semnaleaza toate interesul pentru procesul constitutional si, in acelasi timp, angajarea intr-un proiect social pe termen lung a noii generatii liberale si libertariene de la noi.
Pe de alta parte, demararea procesului constitutional la nivelul institutiilor statului este un motiv de teama. Pentru ca, fiind constienti de disproportia uriasa dintre stat si societatea civila, este oricand posibil ca rezultatul metamorfozei sa fie o etatizare si mai evidenta. In general, reglajele cele mai fine la nivelul straturilor institutionale fundamentale sunt capabile sa produca schimbari majore si neintentionate in toate aspectele vietii indivizilor. De asemenea, ramane de vazut, in actuala conjunctura politica, in ce masura puterea statului va devia de la termenii in care o voiam noi asezata.
Stim, insa, in spiritul teoriei lui James Buchanan, parintele renasterii constitutionalismului clasic liberal in secolul XX, ca procesul constitutional, in sensul de negociere a regulilor jocului, nu se termina niciodata, la fel cum nu are nici inceput. In timp ce zarurile se joaca acum, noi sustinem principii si argumente care sa foloseasca unei societati civile viitoare, unei multimi mari de actori anonimi, dispersati si suficient de maturi incat sa instituie si sa mentina o adevarata constitutie de tip liberal. Aici, argumentele sunt tot ce conteaza. Ceea ce facem este, in esenta, sa sustinem pozitii de principiu. Suntem constienti ca orice discutie tehnica, in absenta unor principii calauzitoare, se va impotmoli mai devreme sau mai tarziu. Ne propunem sa infuzam constant perspective liberale si libertariene, amintind mereu care este miza reala, dincolo de contextele politice ale momentului si de aspectele pur tehnice.
In cele 13 articole din paginile urmatoare autorii au in vedere principii ce au relevanta practica pentru ambele orizonturi de timp: cel indepartat si cel al jocului si antreprenoriatului politic de aici si acum.
Pentru cititorul limitat la acest orizont sunt folositoare doua lucruri. Pe de o parte, diagnoze ale problemelor - formulari partinitoare doctrinar, dezechilibre intre functiile statului, contradictii si ambiguitati care, inevitabil, lucreaza in slujba autoritatilor - si pe de alta, propuneri de politici publice usor aplicabile in chestiuni relativ mediatizate, precum descentralizarea administrativa, ordonantele de urgenta, controlul asupra serviciilor de informatii.
Cititorul pregatit pentru un orizont mai larg se va bucura sa gaseasca principii radicale de reforma: libera concurenta in furnizarea serviciilor publice, privatizarea monedei, permisiunea data structurilor nonguvernamentale, precum Bisericile, de a incheia contracte si adjudeca dispute, eliminarea oricaror exceptii constitutionale in domeniul libertatii de exprimare, selectia prin tragere la sorti a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, permisiunea unor mecanisme legislative alternative care eludeaza autoritatea legiuitoare obisnuita. Oricat de excentrice par, solutiile nu sunt decat dezvoltari ale traditiei liberale clasice, inca un rasad exotic pe sol romanesc.
Multumesc cu caldura autorilor colectiei, prieteni si colegi la CADI. Multumesc aparte lui Dragos Paul Aligica, Horia Terpe, Tudor Glodeanu pentru ajutorul constant si neconditionat, asociatilor CADI nenumiti aici, si tuturor celor care vin saptamanal sa participe la discutii si construiesc controverse si idei. La sfarsit si cel mai important, mii de multumiri Fundatiei Konrad Adenauer pentru ajutorul si increderea pe care ni le dau in sustinerea valorilor dreptei.

Ionut Sterpan, Centrul de Analiza si Dezvoltare Institutionala

Pentru arhitectii proiectului constitutional de la inceputul anilor ‘90, autorii de inspiratie liberala reprezentau o lectura exotica, daca nu chiar eretica. “Specialistii” care au redactat textul constitutional se formasera intelectual si profesional intr-o lume in care adevarul si dreptatea devenisera subordonate vointei partidului, care se manifesta in functie de conjuncturile si necesitatile momentului. Transformata intr-o institutie la fel de banala ca oricare alta, justitia legitima o fictiune ideologico-sociala ce camufla bunul plac si interesele elitei politice de dinainte de 1989.
Justitia a fost domeniul lui “ca si cum”, pornind chiar de la “realitatea” pe care o instituia insasi Constitutia tarii. Oricine era constient de faptul ca Legea fundamenatala nu era nimic mai mult decat o fictiune, un construct menit a crea impresia referintei legale si a normalitatii. Acest fapt reiesea in mod evident din contradictiile flagrante care existau intre textul constitutional si modul in care acesta nu se aplica.
Elita politica instalata in primele luni ale anului 1990 i-a utilizat din plin pe acei juristi care cautionasera sau contribuisera cu zel la formularea si sustinerea practicilor “vechiului regim” si care acum erau chemati sa rescrie Legea fundamentala a tarii. In acest fel, noua Constitutie avea sa ramana in zona fictiunii.
Obisnuiti cu practica realitatii contrafacute, afirmata in permanenta prin discursul ideologic, “eminentii” juristi au inceput refacerea fatadei regimului proaspat inscaunat. Astfel, concepte precum “democratie”, “dreptate”, “libertate”, “demnitatea omului” sau “stat de drept” (dupa 2003) au fost destinate sa ofere legitimitate constitutionala noii formule de putere “emanate” din evenimentele revolutionare, fara insa ca ele sa fie intarite ulterior de practica politico-sociala. La fel ca si in cazul altor notiuni ale vocabularului politic, acestea nu pot capata substanta doar prin simpla mentiune scriptica sau declarativa, ci au nevoie de o permanenta sustinere institutional-factuala. Posedand o cultura politica precara, cea mai mare parte a publicului a reusit sa-si insuseasca doar prin aproximare contextuala intelesul unor astfel de concepte, ce nu au reusit astfel sa devina o miza reala, ci s-au pastrat in zona etichetelor discursive cu continut incert.
Aparenta normalitatii a fost intarita prin impunerea unei formule institutionale specifice regimurilor democratice. In realitate, insa, prin stabilirea atributiilor si a modului de functionare a noilor institutii, parghiile deciziei si implicit ale puterii au fost mentinute la varful piramidei politice, de regula in afara formulei institutionale reglementate. Echivocul institutional si incertitudinea au servit drept premise reprezentantilor clasei politice pentru a-si putea impune vointa arbitrara.
Pana la revizuirea Constitutiei, in 2003, ambele Camere ale parlamentului erau egale in sfera decizionala, acest fapt producand adesea blocaje legislative. In prezent, apare o partajare intre cele doua Camere in functie de materia legislativa, dar lentoarea si disfunctiile birocratice se mentin, afectand procesul legislativ. De asemenea, regimul politic stabilit de Constitutie este destul de incert, cel mai probabil fiind vorba de un regim parlamentar cu elemente de regim semiprezidential, care au dus la manifestarea bicefalismului executiv. Procesul de legiferare a fost si el preluat in buna masura de catre guvern, prin practica emiterii ordonantelor de urgenta, in conditiile in care si parlamentul, si puterea judecatoreasca duc lipsa de parghii adecvate prin care sa poata realiza cu adevarat un control eficient asupra guvernului.
Toate aceste disfunctii sunt girate de Curtea Constitutionala, instanta menita sa garanteze conservarea “spiritului” care sta la baza tuturor acestor confuzii generate de actuala Lege fundamentala. Mai nou, Curtea a devenit si un actor important in procesul de solutionare a conflictelor de natura politica, aceasta manifestandu-si uneori competenta chiar si in afara spatiului legitim.
Ambiguitatea institutionala, statuata prin textul constitutional, a deschis de-a lungul timpului calea abuzurilor si bunului plac, generand forme de putere care s-au manifestatat in afara zonei de control si cenzura a institutiilor publice. Proasta amenajare institutionala a restrans aria de manifestare a libertatii, facand din garantiile constitutionale simple texte de lege care au putut fi supuse negocierii si arbitrariului decizional. Toate acestea, insa, nu au fost rodul intamplarii sau al suficientei profesionale, ci un efect urmarit, menit sa faciliteze manifestarea informala a puterii prin aranjamente de culise.
Croita pentru a servi liderilor politici afirmati la inceputul anilor ‘90 si viziunii interesate a acestora despre societate, actuala Constitutie trebuie inlocuita cu un proiect nou, complet rescris, care sa aiba la baza principiile liberale ale contractului social si ale natiunii civice. Iesirea de sub spectrul fictiunii nu poate avea ca premisa decat onestitatea intelectuala, impartialitatea politica si referinta permanenta la spiritul liberal al doctrinei constitutionale.

Radu Visan

In raport cu ceea ce pot spera, in mod rezonabil, romanii au o Constitutie suficient de buna incat sa nu ceara o rescriere de la zero. De fapt, ea nu este atat proasta, cat echivoca, pentru ca nu statueaza clar constrangeri ilegitime, ci drepturi si libertati in mod echivoc. Garantarea lor este conditionata de existenta unor legi ulterioare scrise pentru a apara interese speciale. In aceste conditii, drepturile garantate de Constitutie nu mai sunt garantate in mod egal pentru toti, ci preferential, pentru unii.
Un exemplu tipic este cazul despagubirii prea mici in cazul confiscarii unui teren, facuta in numele unui proiect public. Este acesta un abuz executiv sau insasi Constitutia in actiune? Conform articolului 44, (3), “nimeni nu poate fi expropriat decat pentru o cauza de utilitate publica, stabilita potrivit legii, cu dreapta si prealabila despagubire”. Si, respectiv, (6): “despagubirile prevazute in alineatele 3 si 5 se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, in caz de divergenta, prin justitie”. La prima vedere, Constitutia garanteaza proprietatea privata chiar mai bine decat in SUA, unde Constitutia spune doar ca “proprietatea privata nu va fi confiscata pentru uzul public fara o compensatie justa”. In Romania, avem si “de comun acord cu proprietarul”, care - se recunoaste - si-ar putea valoriza proprietatea mai mult decat estimarea de piata.
Realitatea este, insa, diferita. Autorul articolului pare sa fi pierdut din vedere ca sistemul juridic roman e de tip francez, si nu anglo-saxon. In sistemul juridic de tip francez judecatorii nu fac decat sa constate daca legea a fost sau nu respectata, motiv pentru care corolarul “in caz de divergenta, prin justitie” inclina balanta in mod inevitabil in favoarea statului si impotriva persoanei private. Statul pur si simplu stabileste prin lege ca persoana respectiva nu are dreptate! Si Constitutia insasi cere sa existe o lege, pentru ca exproprierea nu poate fi de “utilitate publica” decat prin lege. In consecinta, apelul la justitia independenta este iluzoriu. Iar Constitutia este partasa la abuz, pentru ca da insasi metodologia pentru derularea lui.
Cele doua alineate ar trebui simplificate: (3) “Nimeni nu poate fi expropriat decat pentru o cauza de utilitate publica, cu dreapta si prealabila despagubire”. Si, respectiv, (6): “Despagubirile prevazute in alineatele 3 si 5 se stabilesc de comun acord cu proprietarul”. In plus, trebuie prevazut in Constitutie, nu in lege, ce este o “cauza de utilitate publica”. Numai in acest fel justitia ar putea fi independenta si scoasa din ipostaza de simplu aghiotant al guvernului.
Acest gen de analiza poate fi aplicat mai multor tipuri de garantii constitutionale. Iata un alt exemplu: conform articolelor 138 si 139, (1): “Bugetul public national cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat si bugetele locale ale comunelor, ale oraselor si ale judetelor s…t” si (4): “Bugetele locale se elaboreaza, se aproba si se executa in conditiile legii”. Si, respectiv, (2): “Impozitele si taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judetene, in limitele si in conditiile legii”. Acest ultim alineat pare sa instituie autonomia locala. Insa nu o face din cauza recursului la “lege”. Asa cum in exemplul anterior justitia era de fapt subordonata guvernului in toate situatiile legate de exproprieri, in acest caz autoritatile locale raman subordonate Bucurestiului.
Pentru a institui cu adevarat autonomia, alin. 4 al articolului 138 trebuie eliminat, alin. 1 trebuie redus la: “Bugetul public national cuprinde bugetul de stat si bugetul asigurarilor sociale de stat” (eliminand deci bugetele locale), iar alin. 2 al articolului 139 trebuie redus la: “Impozitele si taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judetene”. In conditii de autonomie, am fi fericitii martori ai unei presiuni dinspre teritoriu spre centru pentru scaderea impozitelor nationale (pentru a-si pastra resursele local) si ai unei competitii fiscale si institutionale intre regiuni.
Cei familiari cu Constitutia libertatii a lui Hayek vor recunoaste in spatele propunerii mele unul dintre principiile fundamentale expuse de Hayek: acela ca parlamentul trebuie oprit sa dea legi care nu au aplicabilitate universala, legi croite pentru a servi interesele unor grupuri sau clase speciale. Cu cat un stat e mai departe de acest ideal, cu atat mai putin putem spune ca e un stat de drept. Este absurd sa vorbim de “domnia legii”, in opozitie cu domnia intereselor si dorintelor arbitrare ale celor aflati la putere, daca legile insele pot fi croite pentru a servi unor interese speciale conform dorintelor puterii. Legile devin atunci numai o metoda de dominatie a unora asupra celorlalti. Exact in aceasta situatie suntem azi: in forma lor actuala, intregul sistem de pensii, de invatamant, de sanatate sunt legi speciale. Iar aceasta, intrucat Constitutia garanteaza drepturi in mod echivoc. Avem o Constitutie atat de reglabila, incat este practic subordonata legilor - ceea ce contrazice scopul unei constitutii. Cum poti decide daca o lege care instituie o expropriere este sau nu neconstitutionala, daca Constitutia spune ca exproprierile se fac “potrivit legii”?! Nu putem introduce azi in Constitutie principiul hayekian. Dar daca am limita cazurile in care puterea dauneaza prea mult prin legi customizate “inteligent”, treptat, inteligenta politicienilor ar fi orientata catre directii mai putin ostile binelui public.

Vlad Tarko, Centrul de Analiza si Dezvoltare Institutionala

Scopul fundamental al unei constitutii este de a limita puterea si de a preveni abuzurile. Or, Constitutia Romaniei, prin mecanismul delegarii legislative, prevazuta in mod expres de articolul 115, consacra tocmai abuzul de putere al oricarui guvern instalat la conducerea tarii. Imi ofera o ocazie buna sa repet cuvintele lui Sartori: “Cand domnia legii se transforma in dominatia legislatorilor, se instaureaza, in principiu, cea mai subtila forma de oprimare: oprimarea «in numele legii»”.
Problema pusa statului de drept, inca neconsolidat in Romania, o reprezinta controlul judecatoresc al actelor administrative, adica posibilitatea de a contesta intr-o instanta ordinara, in fata unui complet de judecata, orice act administrativ si de a demonstra pe fond, cu probe, un eventual prejudiciu sau un abuz de drept in virtutea caruia sa se solicite revocarea sau modificarea actului.
O parte din datele problemei sunt contradictorii. Pe de o parte, mecanismul delegarii legislative prevazute in articolul 115 din Constitutia Romaniei da guvernului doua posibilitati de a emite ordonante: simple - conform legii de abilitare - si de urgenta - supuse ulterior aprobarii parlamentului; ordonantele simple ar putea fi si ele supuse aprobarii parlamentului, “daca legea de abilitare o cere” (art. 115, alin. 3). Pe de alta, articolul 61 din Constitutia Romaniei dispune limpede ca parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii. De asemenea, conform alin. 5 al articolului 115 din Constitutie, ingerinta guvernului este permisa in domenii ce sunt protejate de legile organice, prin ordonante de urgenta, desi prevederile alin. 6 arata ca ordonantele de urgenta nu pot afecta regimul institutiilor fundamentale ale statului. Or, institutiile fundamentale ale statului sunt tocmai cele aparate expres de Constitutie prin procedura legii organice, la articolul 73, alin. 3.
In ce priveste controlul judecatoresc, articolul 126, alin. 6 din Constitutia Romaniei garanteaza textual controlul judecatoresc al actelor administrative ale autoritatilor publice pe calea contenciosului administrativ. Sa facem, insa, comparatie cu modelul original - sistemul constitutional francez. Constitutia Frantei prevede si ea prin articolul 38 posibilitatea delegarii legislative, parlamentul avand posibilitatea de a vota o lege de abilitare prin care guvernul este imputernicit sa emita ordonante pe perioada limitata. In ambele Constitutii legea de abilitare este adoptata conform procedurilor legilor ordinare.
In timp ce Constitutia Romaniei recunoaste ordonantelor de guvern calitatea de acte administrative (art. 126, alin. 6), cea a Frantei nu este transanta in acest sens, dar, conform jurisprudentei, ele sunt acte administrative. Din aceste considerente, in Franta, ordonantele pot fi atacate direct la instantele judecatoresti pentru abuz de putere de catre persoanele ale caror interese au fost afectate de actele respective. Cand este sesizat cu o actiune privind o ordonanta contestata pentru abuz de putere, judecatorul administrativ poate anula aceasta ordonanta dupa ce constata ca, de exemplu, aceasta nu respecta limitele fixate de legea de abilitare sau ca aceasta este contrara principiilor si valorilor constitutionale sau contrara unui principiu general de drept. Doar daca ordonanta este ratificata de parlament, ea nu mai este considerata act administrativ si nu mai poate fi contestata in instanta.
Spre deosebire de Constitutia Frantei, cea a Romaniei prevede doua feluri de ordonante, simple si de urgenta, insa acestea nu pot fi contestate direct la instantele de contencios administrativ decat daca, in prealabil, au fost declarate neconstitutionale de catre Curtea Constitutionala. Aceasta le confera implicit atributele unei legi, si nu ale unui act administrativ, in defavoarea cetatenilor, care nu se pot apara contra abuzului de putere, precum in Franta, dovedind cu probe prejudiciul intr-o instanta ordinara.
Este adevarat ca exista conditii materiale de emitere a ordonantelor de guvern, dar ele sunt ineficiente. In general, in Romania, actele administrative, de la ordonante de urgenta pana la hotarari ale guvernului si ordine ale ministrilor, au in cadrul instantelor judecatoresti putere de lege, judecatorii fiind tinuti sa aplice prevederile acestora spetelor supuse judecatii. Iar dintre toate, domeniul fiscal este cel mai grav afectat de excesul de norme imprevizibile si instabile.
Limitele legale ale puterii administratiei sunt “bresa ingusta” - in cuvintele lui Friedrich Hayek - prin care poate disparea in timp libertatea si proprietatea persoanelor. Faptul ca judecatorii sunt obligati sa respecte si sa aplice normele din ordonantele de guvern, asemenea legilor emise de parlament, cazurilor pe care le au de solutionat are drept consecinta impunerea politicii unui guvern instantelor judecatoresti, ceea ce constituie azi cel mai semnificativ abuz in raporturile cu cetatenii. Mises avertiza de mult ca delegarea puterii este principalul instrument al dictaturii moderne.
Nu putem evita excesul de legislatie abuziva daca nu renuntam la delegarea legislativa. Altfel, vom ajunge sa negam democratia si valoarea libertatii inainte de a fi apucat sa ne bucuram de beneficiile lor. Instabilitatea normativa este unul dintre fenomenele care discrediteaza democratia si sufoca libertatea de actiune, iar imposibilitatea de a sanctiona abuzul de putere intr-o instanta de judecata ordinara face ca articolul 126, alin. 6 din Constitutia Romaniei, conform caruia controlul judecatoresc al actelor administrative este garantat, sa ramana o formulare ridicola lipsita de substanta.

Gabriela Dumitrescu

Constitutia Romaniei, editia revazuta si adaugita din 2003, dedica doua articole Consiliului Superior al Magistraturii. Aflam din ele nu doar ca CSM este garantul independentei justitiei, dar si cum sunt selectati membrii Consiliului, care e procedura de vot in cadrul sedintelor, care e durata mandatului unui membru CSM etc. Atentia constitutionala exagerata pentru detaliu depaseste grija normala pentru stabilitate institutionala si devine o piedica in calea reformarii profunde a CSM, care ajunge sa depinda de revizuirea Constitutiei. De aici, necesitatea de a include tema reformei Consiliului in orice dezbatere referitoare la o eventuala reforma constitutionala.

Si, s-o spunem fara ocolisuri, nu sunt multe institutii in tara asta care sa aiba o mai mare nevoie de reforma decat CSM. Un inventar al criticilor legitime la adresa institutiei se gaseste in excelentul raport al Societatii pentru Justitie intitulat Sistemul juridic din Romania si dat publicitatii in septembrie 2006. Sa precizam ca neregulile inventariate de raport sunt, in marea lor majoritate, direct imputabile meniului de stimulente perverse pus in joc de legislatia in vigoare (legea nu penalizeaza abuzuri flagrante precum: nedepunerea la timp a declaratiilor de avere, secretizarea ilegala a unor sedinte de Consiliu, presiunile facute asupra unor magistrati in cazuri in care sunt implicati membrii Consiliului etc.).

La defectele legislatiei, Constitutia adauga si un mecanism de selectie deficitar, inlesnind accesul in Consiliu al persoanelor cu autoritate ierarhica si vechime in sistemul juridic de dinainte de 89, asadar al unor potentiali adversari ai reformei. Aceasta contraselectie are loc la lumina zilei, printr-o metoda a carei legitimitate nimeni nu s-ar mai gandi azi s-o puna la indoiala, si anume prin votul liber exprimat al magistratilor. Trebuie, insa, sa ne ferim de concluzia pripita ca membrul tipic al Consiliului e imaginea in oglinda a magistratului roman. Nu, explicatia acestei contraselectii nu rezida in calitatea umana inferioara a magistratilor cu drept de vot. Rezultatul votului menit sa selecteze membrii CSM e consecinta normala a oricarei situatii in care concureaza sefii cu subalternii pentru voturile celorlalti subalterni. Cei interesati pot consulta presa vremii pentru detalii cu privire la presiunile menite sa descurajeze candidatii fara pedigree corespunzator, care au insotit alegerile pentru CSM din 2004.

Ne aflam, asadar, intr-o situatie deloc de invidiat: nu doar ca legislatia nu penalizeaza abuzurile, dar mai si permite popularea Consiliului cu persoane care au toate motivele sa le comita!

Si totusi, s-ar parea ca sperante avem, intrucat orice diagnostic care blameaza legislatia prost intocmita prefigureaza o solutie fireasca: sa se schimbe legea, daca legea e problema! Nimic mai simplu, in aparenta, numai ca experienta ne invata ca legile bune sunt greu de adoptat, iar cele perfecte, imposibil. Procesul de legiferare e lung si sinuos si niciun initiator de lege nu-si poate impune viziunea in detaliu. Toti trebuie sa faca compromisuri, menite sa aline nelinistile mai mult sau mai putin vinovate ale celor afectati de legile in cauza. Cand in discutie e insasi revizuirea Constitutiei, nevoia de compromis e si mai stringenta si impune legiuitorului stabilirea unei liste de prioritati. Care modificare a legislatiei e mai importanta? Exista vreuna care, adoptata prima, sa creasca sansele adoptarii celorlalte, de exemplu, prin slabirea opozitiei la reforma din interiorul sistemului?

Teza acestui articol e ca in capul listei de prioritati trebuie sa stea o schimbare radicala a mecanismului de selectie a membrilor CSM, care sa limiteze accesul in Consiliu al magistratilor ostili reformei. Acest deziderat nu poate fi realizat prin simple reglementari avand ca scop prevenirea intimidarii contracandidatilor de catre candidatii cu functii de conducere. Acestia au la dispozitie suficiente modalitati netransparente de a le face viata grea subordonatilor, astfel incat regulile menite sa descurajeze astfel de practici sunt condamnate din start la ineficienta. Masuri de tipul lustratiei sau echivalente vor fi neindoielnic respinse de cei vizati. Atunci, ce ne ramane de facut? Ei bine, oricat de radical ar suna, solutia e sa renuntam cu totul la mecanismul de selectie actual si sa-l inlocuim cu unul care nu recurge in niciun fel la vot. Alternativa nu e, cum s-ar crede, numirea discretionara a magistratilor in CSM, ci selectia lor aleatorie. Metoda selectiei prin tragere la sorti nu e deloc noua: se stie ca in lumea anglo-saxona e practicata cu succes pentru selectia juratilor.

Ea ar rezolva problema noastra, anuland avantajul necinstit de care se bucura persoanele cu functii de conducere (si, implicit, cu state vechi in sistemul antedecembrist) la alegerile pentru CSM. Deloc de neglijat este si faptul ca selectia prin tragere la sorti, conjugata cu cresterea numarului de membri ai Consiliului si cu scaderea drastica a duratei mandatelor acestora, ar transforma CSM intr-un microcosm al corpului de magistrati. Meritele unei astfel de transformari nu pot fi trecute cu vederea: pe de-o parte, fiecare membru CSM si-ar pierde din putere si, implicit, din ocaziile de a pune in pericol reforma sistemului juridic; pe de alta parte, corpul magistratilor, luat in intregime, ar dobandi pentru prima data un loc la masa la care se hotarasc destinele justitiei.

Nu ne mai ramane decat sa speram ca propunerea schitata aici va fi cantarita pe baza meritelor si neajunsurilor ei intrinseci, si nu pornind de la iluzia puterii pe care ne-o da votul. In cazul magistratilor pusi sa-si aleaga sefii, nu e doar o iluzie vadita, ci si una periculoasa.

Tudor Glodeanu, Liberalism.ro

Coerenta diferitelor alegeri constitutionale care trebuie facute nu poate fi asigurata decat prin asumarea explicita a unor criterii care sa le poata ghida. Unul dintre acestea pare a fi critic din perspectiva libertatii, si anume, cel potrivit caruia constructia logica a unei arhitecturi constitutionale este de jos in sus - de la cetatean catre stat, de la entitatile politice individuale la cele compozite. Aplicarea sa consecventa ar fi de natura sa asigure atat premisele autoguvernarii locale si regionale, cat si corespondenta dintre constitutie si valorile, normele informale si comportamentele denumite generic “cultura politica”.
In cazul Romaniei se pune problema: ce anume poate fi gasit la nivel local pe care sa se poata reconstrui entitatea politica largita? Si, in mod specific, este sau nu necesara inlocuirea judetelor cu regiuni?
Nivelul local este marele perdant al inertiei traditiei administrative a statului centralizat. Pe de o parte, functionarea sa este constransa de o serie de norme legislative inadecvate si birocratice in natura lor (reminiscente impuse initial ca preconditie a functionarii modelului centralizat), iar, pe de alta parte, marea parte a resurselor bugetare provin din redistributia rezultata prin sistemul fiscal si bugetar centralizat. Pentru ca nivelul local sa functioneze ca o entitate politica adevarata este necesar ca rigiditatea acestor norme sa fie inlocuita prin libertati de autoguvernare extinsa (sustinute de un sistem fiscal corespunzator). Nu este nici necesar si nici dezirabil sa existe uniformitate administrativa la nivelul local pe intreg teritoriul Romaniei, ci, dimpotriva, diversitatea si competitia institutionala trebuie incurajate.
Daca pana azi Constitutia nu asigura entitatilor politice locale premisele institutionale ale autoguvernarii, incorsetand practic energiile individuale de implicare democratica, cum ar trebui procedat pentru a inversa efectul negativ? Functia desueta a normelor administrative uniforme poate fi suplinita prin intarirea democratiei directe locale: utilizarea frecventa a referendumurilor locale si instituirea de consilii locale largite (cu participarea libera si pe baze regulate a membrilor comunitatii). Aceasta schimbare ar fi de natura sa aplice in mod efectiv principiul subsidiaritatii si, in plus, ar stimula asociativitatea - principala scoala a culturii politice democratice.
La primul nivel compozit, discutia privind optiunea intre pastrarea judetelor si inlocuirea acestora cu regiuni (eventual decupate pe actualele regiuni de dezvoltare) trebuie precedata de doua observatii. Prima este ca asimetria de resurse si putere dintre statul centralizat si nivelul regional - in conditiile in care intreaga societate era saraca - s-a atenuat prin dezvoltarea economica din ultimii ani; unii spun chiar ca s-a inversat. A doua este constatarea esecului descentralizarii administrative - proces inca sustinut de reformistii administratiei publice, in lipsa a ceva mai bun.
Eliminand de la bun inceput posibilitatea coexistentei judetelor si regiunilor (care ar presupune un nivel inacceptabil al birocratiei), exista doua argumente - in afara celor privind economiile de scala care ar putea fi realizate - care pledeaza in favoarea inlocuirii judetelor prin regiuni.
Cel mai important deriva din observatia functionarii “baronilor locali” - fenomen vizibil mai ales in ultimii ani. Ideea este ca o unitate administrativa de marimea unui judet actual este usor de capturat de catre un individ sau de un grup restrans de interese. Un astfel de actor monopolizeaza in primul rand relatia administrativa si politica dintre un judet si nivelul central - resursa cheie care, in sistemul actual, controleaza cele mai valoroase oportunitati. Largind spatiul de joc, acesti actori sunt pusi in competitie, iar sistemul devine mult mai dificil de capturat.
Prin acelasi rationament, structurile asociative ale cetatenilor (mai ales cele care au sau cauta sa aiba un impact public ori politic) nu pot deveni jucatori relevanti decat in conditiile in care spatiul lor de dezvoltare este suficient de larg. In plus, prin extinderea nivelului intermediar creste si diversitatea oportunitatilor de asociere.
Din aceste motive, ne vom confrunta cu un set de probleme la nivel practic, provocate de simultaneitatea reformei constitutionale si crearii premiselor institutionale necesare autoguvernarii. De pilda, in timp ce acordarea libertatii de autoguvernare comunelor si oraselor este usor de realizat, nu acelasi lucru se poate spune despre inlocuirea judetelor cu regiuni: intr-o prima faza, regiunile vor fi lipsite de reprezentare politica in raport cu judetele, care vor cauta sa isi apere statutul actual. In aceste conditii, cea mai probabila varianta este tocmai cea exclusa din start ca inacceptabila: supravietuirea judetelor si introducerea unui strat suplimentar de birocratie regionala.

Horia Terpe, Centrul de Analiza si Dezvoltare Institutionala

Entuziasmul postrevolutionar cu privire la noua democratie s-a transformat treptat, dar sigur intr-o apatie generala a cetatenilor la adresa lumii politice. Pasiunea cu care oamenii participau la manifestatiile de sustinere politica in primii ani ai democratiei autohtone si, pentru un exemplu recent, proiecte precum schimbalumea.ro arata, fara indoiala, capacitatea intuitiva a oamenilor de a intelege mecanismele democratice fundamentale. Ce s-a intamplat, intre timp, si ce putem face pentru a remedia problema?
La origine, in Grecia Antica, democratia insemna ca membrii cetatii (cetatenii de azi) deliberau si decideau impreuna cursul politicii. Astazi, aceasta practica a democratiei directe nu numai ca nu mai e pusa in valoare, dar chiar si legitimitatea ei ar putea parea indoielnica. Traim intr-o era a democratiei reprezentative, iar acest lucru este manifest in ponderea pe care o are, in textul constitutional, descrierea institutiilor politice fundamentale specifice. Pe alocuri, exista si mentiuni simbolice ale institutiilor specifice democratiei directe: dreptul de petitionare, initiativa cetateneasca si referendumul. Si totusi, democratia reprezentativa a aparut ca solutie la o problema care era insurmontabila in paradigma democratiei directe: numarul imens de cetateni ce constituiau noile state-natiuni si, prin urmare, imposibilitatea ca acestia sa-si puna interesele in acord prin metode directe.
Pretul platit a fost semnificativ: puterea politica a cetateanului s-a redus la puterea pe care i-o confera exercitarea dreptului de vot. Iar apatia omniprezenta astazi este un efect direct al faptului ca din ce in ce mai multi au constientizat inutilitatea practica a acestui gest mai mult simbolic decat politic. Logica politicii reprezentative este mult mai asemanatoare cu cea a unei loterii. Ziua alegerilor este ziua “Marii Loterii”, iar dupa ce se stabilesc fericitii castigatori, incep negocierile pentru impartirea beneficiilor.
In acest moment este necesara o precizare. Miza argumentului pe care il aduc nu este o incercare idealista si naiva de a spune ca trebuie sa revenim la o democratie populara, care sa inlocuiasca democratia reprezentativa. Un principiu fundamental al mentinerii libertatii individuale este principiul separarii puterilor in stat, principiu ce este si piatra de temelie a actualelor sisteme democratice. Dimpotriva, argumentul de aici este tocmai ca, dincolo de separarea puterii in interiorul clasei politice, este nevoie si de o demonopolizare a puterii politice din apanajul elitei politice catre cetatean.
Teoretic, aceste instrumente exista. Daca un cetatean are un proiect de lege, atunci nu trebuie decat sa stranga 100.000 de semnaturi si ea va intra pe ordinea de zi a parlamentului. Desigur, presupunand ca se ajunge pana acolo, in cazul in care parlamentul respinge proiectul respectiv, povestea a luat sfarsit. De asemenea, desi principiile descentralizarii si autonomiei locale sunt amintite in Constitutie, posibilitatea initiativei cetatenesti este avuta in vedere doar la nivel national. Cu privire la aceste doua aspecte, merita mentionat exemplul Statelor Unite. Desi posibilitatea initiativei cetatenesti este recunoscuta doar in aproximativ jumatate dintre state, totusi, strangerea numarului necesar de semnaturi (care variaza intre 3 si 15% din numarul votantilor) trimite proiectul de lege respectiv spre ratificare prin vot popular, punand astfel in paranteza autoritatea legislativa. In plus, initiativele cetatenesti pot fi intreprinse atat la nivel federal, cat si statal sau local.
In Romania, instrumentele politice alternative pe care le au la indemana cetatenii sunt inutilizabile. Este suficient sa incerci sa-ti amintesti macar o tentativa de initiativa cetateneasca care sa fi fost cat de cat aproape de succes, pentru a-ti da seama cat de fezabila este metoda. Exista doua explicatii concurente ale acestui fenomen. Prima pune acest esec pe seama nepasarii populatiei, aceeasi nepasare care duce la prezenta extrem de scazuta la vot. Este vorba de o logica care vede in nepasarea populatiei cauza acestor fenomene si care, eventual, admira sacrificiul politicienilor de a incerca sa faca ceva pentru acesti cetateni indolenti. Cealalta explicatie pleaca de la neputinta cetatenilor de a face ceva, dincolo de actul electoral. In aceasta logica, nu exista initiative cetatenesti din cauza costurilor foarte mari de a intreprinde cu succes o astfel de actiune, costuri ce depasesc cu mult disponibilitatea unui cetatean obisnuit. Cat de donquijotesc ar fi efortul unui cetatean care ar depune efortul de a strange 100.000 de semnaturi, pe hartie, dintr-un sfert din judetele tarii, pentru ca in final sa afle ca initiativa lui a picat la votul parlamentarilor?
Si totusi, se poate face ceva pentru a reda increderea cetatenilor ca eforturile lor politice pot avea un rost? In primul rand, problemele care te afecteaza in mod direct si in privinta carora detii informatie relevanta sunt cele de la nivel local. In al doilea rand, traim in era Internetului si exista metode sigure si eficiente de a ne exprima adeziunea la o initiativa cetateneasca de la propriul calculator. Cat despre riscurile la care ne expunem prin permiterea accesului la decizia politica a cetatenilor (promulgarea unei legi concepute de cetateni), ne putem baza pe aceleasi mecanisme institutionale (Curtea Constitutionala) care ne protejeaza impotriva aberatiilor politicienilor.
In concluzie, e nevoie de un articol clar si explicit in Constitutie care sa scada semnificativ costurile realizarii unor astfel de initiative si de proiecte civice care sa sustina demersuri legislative alternative.

Andrei Trandafira, Centrul de Analiza si Dezvoltare Institutionala