Schimba Constitutia

Statul roman, conform Constitutiei sale, e neutru in raport cu diferitele optiuni culturale si sociale ale cetatenilor sai - adica in raport cu viziunile personale asupra unei vieti bune? In fond, statul nu e niciodata neutru in raport cu cetatenii: el este o “shape of things” care modeleaza nevazut, prin simplul fapt ca stabileste limba oficiala, un sistem educational, un set de institutii specifice care pot intra in contradictie cu optiunile morale ale cetatenilor. De pe o pozitie anarhista, statul nu e dezirabil tocmai pentru ca modeleaza continuu si insesizabil vietile indivizilor, formandu-le un cadru cu necesitate limitat pentru stilurile lor de viata. In schimb, de pe o pozitie liberal-minimala va trebui sa raspundem la intrebarea daca statul este neutru moral fata de idealurile divergente ale unei vieti bune in acest cadru deja limitat. Cu alte cuvinte, se regaseste in Constitutia Romaniei principiul neutralitatii? Din pacate, raspunsul este negativ.

Constitutia Romaniei este maximala, perfectionista si nationalista. Este maximala pentru ca presupune existenta unor “crime fara victime” care trebuie judecate moral. Este perfectionista deoarece contine o conceptie particulara a vietii bune, o conceptie culturala specifica despre ce sunt individul, societatea si raportul dintre ele. In cadrul oferit de Constitutia Romaniei, indivizii nu pot alege o oarecare conceptie a vietii bune si, daca refuza “incadrarea” constitutionala, vor fi penalizati. Aceasta Constitutie conduce usor la discriminari, propunand un singur model socio-cultural si imposibilitatea de a-l contesta. In ultimul rand, e o Constitutie nationalista prin prezenta articolului 54, “Fidelitatea fata de tara este sacra”. Acest articol e o inventie constitutionala recenta, din 1991, iar ambiguitatea sa creeaza o panica morala. De ce fidelitate fata de tara, cat timp referinta continua in Constitutie e natiunea? Care e relatia dintre stat, natiune, popor si tara - cata vreme in Constitutie acesti termeni par a fi folositi ca o serie de sinonime perfecte? Nu in ultimul rand, cum poate fi impusa fidelitatea fata de o notiune abstracta (”tara”) si cum poate fi verificata sau cuantificata? Sacralitatea fidelitatii este alt punct nevralgic: de ce se utilizeaza un termen cu rezonante religioase intr-un act care ar trebui sa fie neutru fata de viziunile morale ale cetatenilor? Prin faptul ca impune aceasta fidelitate fara a o defini, Constitutia Romaniei deschide calea “crimei fara victime”. Cum s-ar manifesta infidelitatea mea fata de tara si pe cine ar afecta ea? Daca refuz sa merg la razboi sau critic originile poporului roman, sau imnul national, sau politica sociala in fata unor straini sunt infidel fata de tara in egala masura? Un tanar care da foc tricolorului in piata publica ar trebui pedepsit pentru infidelitate?

Articolul 54 nu e singurul care ofera o viziune maximala si perfectionista asupra vietii cetatenilor romani. In articolul 30, alin. 7, vocea Constitutiei ne interzice “defaimarea tarii si natiunii”, fara a preciza vreodata cum se poate concretiza aceasta defaimare. Cateva randuri mai jos, la articolul 33, Constitutia impune statului obligatia de a pastra “identitatea spirituala” nationala prin accesul la cultura. Modelul cultural propus de Constitutie e unul nationalist, cu iz universalist, in care “valorile” au un loc fundamental. Cine ar trebui sa faca interpretarea acestui articol? Exista probabil o comisie de axiologie atasata Curtii Constitutionale care stabileste ce este si ce nu este valoare romaneasca si universala. Problema identitatii e una tot maximala si perfectionista: cine nu traieste in conformitate cu identitatea spirituala nu e un bun cetatean. Un relativist cultural, un ateu, un individ care contesta canonul cultural romanesc (Eminescu, Calusarii, Brancusi, ortodoxia sau Mihai Viteazu etc.) sau un homosexual pot fi usor degradati din postura de cetateni pentru ca nu sunt in acord cu discursul si valorile neoromantice ale Constitutiei.

In general, morala e o chestiune care apare intre indivizi si nu poate fi extinsa la relatia dintre individ si structuri sau institutii. Intr-o societate plurala (asa cum e cea romaneasca, in care exista diferite minoritati, nu neaparat etnice), stilurile de viata nu coincid. Putem vorbi de raporturi morale intre stat, societate si individ? Orice liberal minimal ar raspunde negativ. Dintr-o constitutie liberala si minimala ar trebui excluse diferite articole care fac trimitere la notiuni abstract-coercitive, cum ar fi cea a “bunelor moravuri”, o alta mostenire a constitutiilor din 1866, 1923, 1938 si 1948. Articolele 26 si 30, alaturi de articolul 53, care face referire la o “morala publica”, sunt toxice. Ele denumesc standarde societale bazate pe morala, pe ceea ce este bine, nu pe ceea ce este drept. Inca de la Immanuel Kant aflam ca nu se poate sustine o prioritate a binelui in fata dreptatii, iar apelul la entitati generale si aproape imposibil de definit, contingente si aflate continuu in evolutie nu face decat sa limiteze dezvoltarea individualitatilor.

Exista oricum o “tiranie” a opiniei publice, o presiune a majoritatii asupra minoritatilor, iar cei diferiti vor fi intotdeauna priviti drept ciudati. Cetatenii isi pot contesta si critica reciproc stilurile de viata, dar niciodata statul nu ar trebui sa decida pentru una sau alta dintre parti. Prin obsesia “bunelor moravuri”, Constitutia Romaniei vrea sa castige o unitate de monolit in care orice alternativa este exclusa. Statul roman ramane un mediu opac si restrictiv, in care probabil un J.S. Mill, Andy Warhol, Timothy Leary, Rocco Siffredi sau Diogene cinicul nu ar putea trai. Si, alaturi de ei, toti cetatenii care vor sa-si urmeze propriul ideal al vietii bune, oricat de utopic ar fi acesta.

Constantin Vica

Constitutia Romaniei face referire, in repetate randuri, la interesul national pe care autoritatile romane sunt tinute sa il reprezinte intr-un fel sau altul. Lipsa de claritate sau polivalenta unor concepte, precum si faptul ca ele apartin vocabularului unei anumite doctrine politice fac necesar un demers interogativ pe marginea textului. El ne va spune in final care ar fi sensurile spre care merita indreptate eforturile de revizuire a Actului Constitutiv.

Interesul national actioneaza ca factor de limitare a unor drepturi si libertati. Articolul 44 alineatul 3 permite exproprierea pentru o cauza de “utilitate publica”. Cum anume se intampla aflam din alineatul 5: “pentru lucrari de interes general, autoritatea publica poate folosi subsolul oricarei proprietati imobiliare”.

Interesul national prevaleaza asupra celui privat si conform articolulului 135 (Economia), alineatul 2, litera (b), care prevede ca statul trebuie “sa asigure protejarea intereselor nationale in activitatea economica, financiara si valutara”. Aceasta are loc in conditiile in care, conform alineatului 1 din acelasi articol, “economia Romaniei este economie de piata, bazata pe libera initiativa si concurenta”. In traducere, interesele valutare ale Romaniei nu pot fi subminate, spre exemplu, de un grup de speculatori care actioneaza conform legii si, intamplator, devalorizeaza moneda nationala. Daca Banca Nationala a Romaniei are nevoie de un raport intre leu si euro pentru a mentine unele echilibre macroeconomice, statul poate sa limiteze sau sa anuleze castigurile speculatorilor.

De asemenea, chiar daca in articolul 135, alineatul 1 este invocat principiul concurentei, iar la prima litera a alineatului urmator autorii Constitutiei imbratiseaza concurenta loiala, la litera (c), textul vorbeste explicit despre investitii in cercetarea stiintifica si tehnologica de interes public. Astfel, statul trebuie sa asigure “stimularea cercetarii stiintifice si tehnologice nationale”. Faptul nu numai ca presupune existenta unei tehnologii nationale atat timp cat este in vigoare documentul, dar statul este si obligat sa o sustina preferential.

La litera (d) a articolului 135 putem sa aflam ca resursele naturale trebuie sa fie exploatate “in concordanta cu interesul national”. Proprietatea privata este inalienabila, insa atunci cand vine vorba de “binele comun”, aceasta cade pe un loc secund, mai putin important. La capitolul resurselor naturale se incadreaza si articolul 136 (Proprietatea), alineatul 3, unde, pentru sustinerea interesului national, este declarat caracterul public al resurselor naturale.

In numele interesului national, statul poate sa foloseasca subsolul oricarei proprietati imobiliare, sa exploateze orice resursa naturala, sa intervina in economie, in sistemul financiar, pe piata valutara si mai poate sa dispuna de sau sa limiteze “exploatarea subsolului, a spatiului aerian, a apelor cu potential energetic, a plajelelor, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, precum si alte bunuri stabilite de legea organica”.

In numele “securitatii nationale”, adica tot in interes public, pot fi eludate drepturi precum inviolabilitatea domiciliului (articolul 31) sau dreptul la informatie (articolul 27).

Problema nu este ca libertatile si drepturile sunt limitate. Si in liberalismul clasic ele sunt inviolabile doar pana in punctul in care ar viola libertatile si drepturile, aflate pe acelasi palier, ale altor indivizi.

Problema nu este, evident, nici ca interesul general sau al tuturor, luati impreuna, cantareste mai greu decat interesul privat al fiecarui individ in parte. Ci este modalitatea partinic doctrinara in care “interesul public” este operationalizat si sustinut in Constitutie. O constitutie neutra, neorientata doctrinar, nici etatist, nici individualist, poate sugera o formula de determinare a interesului general, dar nu poate stabili ex ante o anumita organizatie (statul) drept detinatoarea interesului general. Bunaoara, de ce sa stipulam ca statul trebuie sa aiba in proprietate resursele naturale, si nu ca acestea ar trebui sa fie in proprietatea celui care aduce cele mai mari beneficii comunitatii?

Textul Constitutiei tradeaza o filosofie economica si sociala gresita, una care nu intelege mecanismul libertatii. Nenumarati economisti au aratat ca, in conditiile libertatii si proprietatii private, o persoana care isi urmareste scopurile va servi in cele din urma interesul general, public sau al tuturor. Daca un antreprenor vrea sa castige bani, el trebuie sa le ofere cumparatorilor produse care sa le fie pe plac. In lipsa clientilor, antreprenorul nu si-ar atinge scopurile. Sub incidenta acestui principiu intra si exploatarea resurselor naturale, si exproprierea unei proprietati imobiliare, iar aceasta din urma indiferent de compensatia la pretul pietei. Pentru ca interesul privat nu este neaparat manifest in pretul existent al pietei; poate proprietarul vrea mai multi bani pe terenul pe care stie ca va trece o autostrada. Inca o data, binele general sau interesul national nu este neaparat cel pe care il sustin si apara autoritatile oficiale.

Despre interesul national nu stim multe lucruri, decat ca in numele lui autoritatea statului poate incalca drepturi si libertati. De vreme ce, conform Constitutiei, autoritatile sunt cele care stabilesc “interesul national” la momentul potrivit, ele sunt “constitutional invitate” sa decida in propriul lor interes. Desigur, o vor putea face, de exemplu, printr-o majoritate parlamentara. In loc sa speram pur si simplu ca interesul lor va fi si al nostru sau si in interesul general, am putea acum formula garantii constitutionale pentru acest lucru.

Sorin Manica

O societate libera are nevoie de reguli care sa o puna la adapost de eventualele interferente ale puterii politice. La baza economiei de piata se afla dreptul de proprietate privata, impreuna cu normele care garanteaza acest drept. Moneda, ca mijloc universal de intermediere a schimburilor, joaca un rol esential in functionarea pietei. Este greu de subliniat suficient cat de important este rolul jucat de moneda. Atat de mare, incat sistemul monetar nu poate fi lasat in sfera de influenta a autoritatii politice.

O moneda sanatoasa, spunea Mises in Teoria banilor si a creditului, trebuie incadrata in aceeasi categorie cu aranjamentele constitutionale, pentru ca ea protejeaza libertatile civile impotriva intruziunilor despotice ale guvernelor. Odata acceptata, reforma sistemului institutional monetar ar putea fi garantata si intr-o constitutie scrisa.

Pasul esential care trebuie intreprins pentru liberalizarea economica este privatizarea monedei - organizarea productiei monetare pe baza dreptului de proprietate privata si a concurentei dintre diversi producatori de moneda, asa cum se intampla in cazul majoritatii bunurilor. Cu alte cuvinte, desfiintarea monopolului de emisiune monetara exercitat in prezent de banca centrala si trecerea productiei de bani in proprietate privata.

Pentru a vedea de ce, trebuie sa intelegem ca inflatia nu este decat un tip de “impozitare ascunsa”. Impreuna cu Cosmin Marinescu si alti colegi, am incercat sa explicam, in cartea Economia de piata. Fundamentele institutionale ale prosperitatii, cum inflatia permite autoritatii politice sa intervina in favoarea grupurilor de interese privilegiate, redistribuind avutia societatii. Privatizarea monedei ar potenta eforturile de reducere a statului la un rol minimal in societate, in masura in care ea ar ingreuna considerabil aceasta tendinta de redistributie ascunsa. Odata cu disparitia bancii centrale, impartirea rezervei de aur si incetarea constrangerii legale de a efectua platile intr-o singura moneda, inflatia ar fi rapid eradicata, din moment ce nimeni nu este bucuros sa pastreze o moneda a carei valoare se depreciaza treptat. Reforma ar duce totodata la “endogenizarea” ofertei de bani in raport cu sistemul economic si la imposibilitatea falsificarii calculului economic. Consecinta directa a acestui fapt ar fi grabirea eficientizarii activitatii economice de ansamblu si cuplarea mai fidela si mai rapida a structurii productiei la nevoile indivizilor. Intr-un sistem de libertate a productiei de moneda, publicul este liber sa aleaga ce moneda utilizeaza, la fel cum poate alege cu ce masina sa circule. Intrarea pe piata este deschisa oricui crede ca poate satisface mai bine dorintele utilizatorilor de bani prin oferirea unei monede mai potrivite.

Ca urmare a acestei reforme, nu doar ca pe teritoriul unei tari vor putea circula liber monedele emise de alte state, dar vor fi create noi instrumente de schimb care sa raspunda mai bine nevoilor populatiei. Bancile sau alte institutii financiare, care se dovedesc interesate, trebuie sa fie libere sa emita bancnote denominate in orice moneda considera ca poate avea succes pe piata, fie dolar, euro, aur, argint, cos valutar sau cos de marfuri. Statul nu va trebui sa incurajeze, nici sa impiedice, utilizarea unui anumit tip de bani, de exemplu prin cerinte specifice legate de modalitatea de plata a impozitelor.

Deoarece reputatia reprezinta activul cel mai de pret al emitentului de moneda, producatorii de bani ar fi stimulati sa isi pastreze credibilitatea. Situatia creata s-ar deosebi total de cea actuala, cand concurenta dintre institutiile financiare este pervertita de existenta “creditorului in ultima instanta” (banca centrala) si a reglementarilor (de exemplu, asigurarea depozitelor publicului), fenomen cunoscut drept “hazard moral” - concept atat de des invocat in explicarea crizei financiare actuale. Banii oferiti de institutii private ar atrage mai mult respect decat banii oficiali din prezent, fie si pentru simplul fapt ca, potrivit normelor generale de drept, producatorul acestora poate fi actionat in instanta pentru orice incercare de a-si frauda clientii, in vreme ce banca centrala sta la adapost de acest pericol.

Concurenta dintre producatorii de moneda va functiona in beneficiul publicului, asigurandu-ne ca preferintele acestora, manifestate prin cererea pentru diverse monede, vor fi satisfacute cu promptitudine. Daca in trecut concurenta a dus la suprematia monedei de aur sau de argint, rezultatul se poate repeta in urma introducerii reformei monetare: este de necontestat faptul ca monedele-marfa prezinta un avantaj in fata celor de hartie. In timp ce monedele-hartie prezinta utilizatorului riscul de a se confrunta, la limita, cu evaporarea totala a valorii, odata cu scaderea dramatica a cererii, posesorii monedelor marfa sunt “acoperite” cu o resursa reala.

In orice caz, libertatea de actiune in domeniul monetar va fi in masura sa ne arate ce prefera utilizatorii. Abia atunci discutiile actuale obisnuite despre configurarea sistemului monetar isi vor arata inutilitatea. Pentru ca, azi, toate presupun ca singurul tip de organizare monetara care merita atentie este cel bazat pe monopolizarea productiei de moneda de catre state. Atunci vor intelege multi si cat de daunator a fost tratamentul problemelor din perspectiva avantajelor si costurilor statelor, nu ale indivizilor.

Bogdan Glavan

Impozitele si taxele reprezinta conditia necesara fundamentala pentru ca statul sa poata interveni in economie si in societate. Orice activitate a Executivului, a Legislativului si a sistemului juridic necesita bani, iar acesti bani provin din taxe si impozite. Insasi activitatea guvernului de a colecta impozite este platita din impozitele extrase mai devreme.

Exista o diferenta fundamentala intre banii pe care ii platim prin impozite si banii pe care ii platim atunci cand cumparam ceva (produs sau serviciu) pus in vanzare pe piata: impozitele sunt obligatorii, iar nerespectarea acestei obligatii se pedepseste. In Romania, pedeapsa pentru evaziune fiscala este, in prezent, de inchisoare pana la 15 de ani. Aceasta pedeapsa uriasa a fost instituita de guvernul Tariceanu, reprezentand o crestere de la pedeapsa maxima de 8 ani, instituita de guvernul Nastase, care, la randul ei, fusese o crestere a pedepsei anterioare de pana la 7 ani.

In schimbul impozitelor, statul se angajeaza sa ofere o suma de servicii cetatenilor. Se presupune ca cel putin o parte dintre aceste servicii fie nu pot fi oferite de agenti privati, fie nu ar avea acces la ele toti cetatenii, cu toate ca ele sunt totusi mult prea importante pentru a nu fi disponibile oricui. In acest sens, se vorbeste de un contract social intre stat si cetateni. Acesta nu este un contract veritabil pentru ca nu este voluntar, ci impus cu forta cetatenilor, insa, chiar si asa, este o mare realizare democratica faptul ca, in prezent, se considera ca, in mod ideal, activitatile guvernului si parlamentului trebuie sa fie in slujba cetateanului care plateste. Situatia reala din Romania este foarte departata de acest ideal. Motivul nu este doar coruptia, ci si irosirea involuntara a fondurilor din cauza birocratiei excesive si incompetentei, precum si agresiunea fata de concurenta privata la adresa serviciilor oferite de stat.

De ce este diferenta dintre a cumpara un serviciu disponibil pe piata si a plati taxe pentru a sustine functionarea statului o diferenta “fundamentala”? Pentru ca, atunci cand platim in mod voluntar pentru ceva, producatorul este obligat, daca tine la propriul sau interes, sa tina cont de preferintele noastre - destinatarii serviciului pe care-l ofera; daca nu o face, in cele din urma, da faliment. Daca producatorul are insa posibilitatea sa ne ia banii cu forta, atunci nu mai are niciun motiv pentru a-si bate capul cu calitatea serviciului pe care ni-l ofera. Acesta este motivul pentru care serviciile si produsele oferite de stat sunt intotdeauna mai proaste decat serviciile si produsele similare oferite de firme private. Acesta este si motivul pentru care, daca firmele private pot sa ofere vreun serviciu pe care-l ofera si statul, statul nu trebuie sa abuzeze de puterea sa impiedicand aceasta concurenta privata sa apara (sau, daca a aparut, sa incerce s-o elimine).

In prezent, statul roman impiedica aceasta concurenta privata, de pilda in domeniul transporturilor, educatiei si justitiei; acesta este unul dintre motivele pentru care transportul in comun in Bucuresti este dezastruos, educatia in Romania este extrem de proasta, iar justitia extraordinar de lenta. RATB, scolile, liceele si facultatile, precum si judecatoriile nu au niciun motiv pentru a incerca macar sa satisfaca dorintele cetatenilor, pentru ca, indiferent daca o fac sau nu, banii tot vin si angajatii isi pastreaza functiile lor. De ce s-ar obosi? Mai mult, de fiecare data cand ceva merge prost, orice agentie de stat are acelasi raspuns: “Insuficiente fonduri; daca aveam mai multi bani, faceam!”. Cu alte cuvinte, spre deosebire de mediul privat, in care cei care nu reusesc sa satisfaca dorintele clientilor se trezesc rapid pe cale de disparitie, in mediul administrativ, cu cat performezi mai prost, cu atat primesti mai multe fonduri!

Oamenii cand aud de asa ceva alearga imediat la democratie. Si se intreaba: avem aici cumva de-a face cu un esec al democratiei? Nu ar fi trebuit oamenii sa voteze cu primarul care rezolva problema RATB-ului, cu partidul care are un plan de reforma coerent pentru educatie si justitie? Raspunsul, desigur, este ca nu exista niciun partid care sa aiba vreun plan coerent pentru mai nimic. Si, oricum, numarul problemelor este atat de mare, dinamica lor atat de rapida si complexa, iar partidele atat de putine, incat nu se pune problema ca votul sa poata duce in mod realist la eficientizarea statului in probleme de detaliu.

Cei care cred ca avem de-a face cu un esec al democratiei se insala foarte tare. Democratia nu e facuta pentru a rezolva probleme excesiv de particulare. Pentru asta exista piata libera. A folosi democratia pentru a rezolva probleme de management si coordonare care merg pana la a decide structura bugetului si achizitiile unui spital sau orarul si numarul mijloacelor de transport in comun inseamna a canta la pian cu manusi de box. Indiferent cine se va gasi in scaunul de prim-ministru nu va reusi sa rezolve problemele Romaniei - el sau ea personal -, tot ce poate face este sa le permita romanilor sa gaseasca singuri solutii la problemele cu care se confrunta si sa le permita sa puna in aplicare aceste solutii fara sute de avize si adeverinte de la stat. Iar acest lucru presupune, totodata, sa le lase romanilor mai multi bani in buzunare. Oamenii sunt saraci pentru ca guvernul vine si le ia banii, iar apoi le da ordine si indicatii inepte in loc sa-i lase in pace. Si, de parca asta n-ar fi suficient, le mai pune si bete-n roate antreprenorilor, fie ei romani sau straini, care i-ar putea angaja pe oameni in activitati utile si productive si care ar putea aduce fonduri si capital in zonele mai slab dezvoltate.

Resursele si dreptul de decizie trebuie sa apartina celor care au cunoasterea relevanta in timp real. Pentru majoritatea probemelor, acestia sunt agentii economici raspanditi in miile de contexte locale. Aici sta forta faimosului argument hayekian al cunoasterii dispersate si aici rezida slabiciunea constitutiei sistemului nostru fiscal.

Pentru a indrepta situatia, trebuie actionat asupra cauzelor institutionale profunde, si nu asupra unor indivizi particulari alesi drept tapi ispasitori din considerente de rivalitati politice. Pe scurt, trebuie schimbat sistemul de impozitare si conceptul de buget al statului. Sistemul de impozitare trebuie facut mult mai simplu si clar (reducandu-l la un singur formular completat o data pe an); trebuie redusa distanta dintre contribuabil si folosirea banilor lui de catre stat, evitandu-se astfel pierderea lor pe drum; trebuie eliminate toate taxele si impozitele despre care stiinta economica a demonstrat ca nu isi pot atinge scopurile declarate (taxele vamale fiind exemplul cel mai evident); trebuie eliminate taxele ascunse prin care cetatenii sunt fraudati de catre stat (cum ar fi devalorizarea banilor ca urmare a tiparirii lor de catre BNR, o metoda prin care guvernul obtine fonduri suplimentare pe langa taxele colectate); trebuie creat si sustinut un sistem de competitie institutionala intre diferitele regiuni ale Romaniei si ale Europei, in conditii de independenta fiscala a primariilor (in opozitie fata de uniformizarea fiscala propusa de Tratatul de la Lisabona); si, nu in ultimul rand, trebuie crescuta componenta voluntara, ducand mai departe principiul Legii 2% prin care, in prezent, oamenii pot ceda 2% din impozit catre orice organizatie nonguvernamentala doresc (conceptul putand fi extins usor, cel putin in domeniul educatiei si sanatatii, de pilda, prin intermediul unor sisteme de vouchere).

In lumina celor spuse mai sus, o constitutie sau un ghid de buzunar pentru urmatoarea reforma fiscala ar trebui sa includa cel putin urmatoarele principii pentru taxe si impozite:

1. Cat mai putine.
2. Cat mai clare, simple si transparente (fara taxe ascunse, fara taxare dubla).
3. Fara taxe motivate de o morala speciala de grup (fara taxe de viciu, fara taxare proportionala).
4. Fara reminiscente mercantiliste si feudale (fara taxe vamale, fara taxe aplicate unor producatori/distribuitori in beneficiul altora, precum taxa auto, fara taxe de mostenire si de proprietate).
5. Distanta cat mai mica intre autoritatea care foloseste banii din impozite si autoritatea colectoare, pentru simplificarea aparatului birocratic.
6. Competitie institutionala cat mai severa si descentralizare fiscala in interiorul Romaniei si la nivel european. Aceasta masura ar limita drastic influenta intereselor speciale si ar responsabiliza comunitatile locale.
7. Intarirea componentei voluntare (extinderea si cresterea ponderii principiului 2% si a sistemului de vouchere in toate domeniile de interes general si nelimitate la teritoriul Romaniei).
8. Bugetare stabila si multianuala, astfel incat finantarea sa fie orientata catre proiecte de mare amplitudine, pe termen lung si de interes general. Interventiile numeroase in proiecte punctuale scapa de sub control si servesc interese speciale si cresc oportunitatile de trafic de influenta. Orice alocari pentru proiecte specifice vor fi votate in parlament numai de majoritati calificate.

Vlad Tarko, Centrul de Analiza si Dezvoltare Institutionala

Unul dintre marile mituri ale a epocii noastre constă în ideea că alegerile democratice sunt o condiţie suficientă creării unui mediu ce va conduce la creştere economică. Experienţa istorică precum şi teoria politică arată faptul că acest punct de vedere este greşit. Dacă se doreşte ca factorul politic să devină o forţă pozitivă pentru prosperitatea economică, regulile jocului politic trebuie structurate astfel încât interesele personale ale electoratului, politicienilor şi birocraţilor să nu submineze principiile şi instituţiile ce duc la creştere şi progres economic. Acest lucru va face necesar ca sfera puterii politice să fie limitată şi ca statul să rămână neutru faţă de diferitele sub-grupuri de cetăţeni.

Atunci când puterea politică scapă din matcă, fiind lipsită de constrângeri – şi când orice poate fi acaparat în procesul politic - numărul activităţilor predatorii şi de redistribuire abuzivă va creşte iar conflictele se vor înmulţi. Cetăţenii îşi vor petrece mai multă vreme organizându-se şi luptând pentru bucăţele din “plăcinta economică” şi mai puţină producând respectiva “plăcintă”. Drept urmare, producţia va fi mai mică decât ar fi cazul. În vreme ce producţia va stagna, animozitatea, neîncrederea şi chiar ura dintre facţiuni va creşte. Viaţa într-o economie puternic politizată nu este deloc plăcută.

Cazul SUA ilustrează foarte clar această temă. Cei care au gândit Constituţia Statelor Unite au înţeles acest lucru şi de aceea au introdus restrângeri şi limite rolului economic al statului. Ei au enumerat atribuţiile fiscale permise guvernului central (Articolul I, Secţiunea 8) şi au alocat toate celelalte atribuţii statelor şi poporului (Amendamentul 10). De asemenea, ei au interzis statelor membre să adopte o legislaţie ce “dăunează obligaţiilor contractuale” (Articolul I, Secţiunea 10). Mai mult, Amendamentul 5 specifică faptul că proprietatea privată “nu trebuie însuşită pentru folosinţă publică fără o compensaţie adecvată”. În mod clar, Constituţia Statelor Unite caută să limiteze capacitatea statului, în special pe aceea a guvernului federal, de a politiza economia şi de a exploata drepturile cetăţeneşti.

Totuşi, o dată cu trecerea timpului, limitele s-au erodat. Prin urmare, în acest moment sunt puţine activităţile în care guvernul federal să nu fie implicat. Efectele secundare ale acestei structuri politizate sunt evidente - impozite mari, reglementări excesive, cheltuieli cu grupurile de interese şi deficite bugetare enorme. Soluţia este una singură: noi reguli şi proceduri constituţionale care vor servi la eliminarea blocajelor pe care procesul politic le pune în calea progresului economic.

Cum ar putea fi realizat un astfel de program? Ce prevederi ar trebui să cuprindă o constituţie pentru a promova prosperitatea şi stabilitatea economică? Din analiza noastră decurg direct câteva propuneri. Să folosim contextul american ca exemplu şi vehicul. În SUA, următoarele şapte prevederi ar putea oferi nucleul unei Carte a Drepturilor Economice menite să promoveze progresul economic:

a) Nici o autoritate politică nu va putea să-şi folosească capacitatea de a emite norme şi hotărâri şi de a reglementa activităţile sociale pentru a-şi însuşi parţial sau total proprietatea privată pentru folosinţă publică, fără a plăti proprietarului întreaga valoare de piaţă a proprietăţii însuşite.

În ultima vreme, statul şi mai ales autorităţile locale, au folosit acestă capacitate pentru a confisca fără compensaţie proprietăţi private. În general, tribunalele le-au permis să procedeze astfel atât timp cât corpul legislativ a considerat că acţiunea era în interesul public sau a mers pe ideea că prin confiscare nu se interzice cu desăvârşire utilizarea proprietăţilor de către posesori. Aceasta este o cale deschisă abuzului şi ea trebuie blocată.

b) Dreptul oamenilor de a vinde şi cumpăra în termeni reciproc acceptabili bunuri şi servicii care au permisiunea legală de a fi comercializate nu trebuie încălcat de Parlament sau vreuna dintre autorităţile administrativ teritoriale.

Libertatea schimbului este o piatră de temelie a progresului economic. Controlul preţurilor, barierele impuse intrării în anumite ocupaţii sau profesiuni, legile ce interzic comerţul între membrii unor grupuri rasiale, etnice sau religioase diferite precum şi alte reglementări de stat şi administrative ce restrâng comerţul, ar trebui cu toate interzise. [Aici este important să distingem între licenţiere şi certificare. Licenţierile presupun interzicerea practicării unei profesiuni sau ocupaţii fără permisiunea statului. Ele reprezintă o restrângere clară a comerţului. Din contră, certificarea presupune doar ca cineva să asigure informarea clienţilor (de exemplu ce examene a trecut şi ce nivel de pregătire a atins). Atât timp cât certificarea e doar informaţională, nu va fi interzisă de acest amendament.]

c) Parlamentul nu trebuie să fixeze taxe sau cote la import sau export.

Constituţia Statelor Unite interzice impunerea acestor restrângeri ale comerţului la export. Această interdicţie ar trebui extinsă şi la importuri.

[Punctele (b) şi (c) sunt împrumutate de la Milton şi Rose Friedman, Free to Choose , (New York: Harcourt Brace Jovanovich, 1980).]

d) Pentru toate programele de cheltuieli ale guvernului va fi necesară aprobarea în proporţie de trei pătrimi în ambele camere ale Parlamentului. Pentru aprobarea cheltuielilor unităţilor administrativ teritoriale va fi necesar un acord venit din partea a cel puţin două treimi din componenţa legislativă a autorităţii politice a acestora.

Să ne reamintim că dacă un proiect este realmente productiv, va exista întotdeauna o metodă de a-l finanţa astfel încât toată lumea să iasă câştigată. Astfel, prevederile referitoare la o supra-majoritate nu elimină proiectele ce sporesc realmente avuţia naţională. În acelaşi timp, ele vor face ca grupurilor de interese să le fie tot mai greu să folosească statul ca instrument pentru delapidarea banului public. Totodată ele vor menţine la un nivel local activităţile guvernamentale ce presupun cheltuieli, adică acolo unde competiţia între autorităţile politico-administrative oferă acestora din urmă un puternic motiv de a servi interesele tuturor cetăţenilor.

e) Înainte ca guvernului să i se permită să împrumute fonduri pentru a-şi finanţa un deficit în bugetul său anual, va fi necesară o aprobare în proporţie de trei pătrimi, obţinută în ambele camere ale Parlamentului .

Acest lucru va diminua tentaţia pe care orice stat o are de a cheltui peste mijloacele pe care le are la dispoziţie.

f) Pentru ca guvernul să poată dispune ca autorităţile legale sau contractori privaţi să facă anumite cheltuieli, oricare ar fi natura acestor cheltuieli, va fi necesară o aprobare în proporţie de trei pătrimi, obţinută în ambele camere ale Parlamentului.

Dacă această prevedere nu este inclusă, statul va utiliza cheltuielile făcute prin astfel de dispoziţii pentru a scăpa de limitările impuse împrumuturilor şi cheltuielilor în maniera mai sus arătată.

g) Banca Centrală are funcţia de a menţine stabilă valoarea monedei şi de a menţine un nivel al stabil al preţurilor. În cazul în care nivelul preţurilor scade sau creşte cu mai mult de 5% anual, timp de doi ani la rând, guvernatorului Băncii Centrale şi echipei sale i se va cere să-şi prezinte demisia.

Această prevedere ar clarifica într-un mod concret rolul Băncii Centrale. În cazul în care menţine stabilitatea monetară, îşi îndeplineşte rolul pe care îl are în promovarea progresului şi stabilităţii economice. Dacă nu, atunci trebuie să existe nişte responsabilităţi clare.

Argumentele prezentate mai sus arată faptul că aceste prevederi ar servi la promovarea progresului economic şi la limitarea tendinţei politicienilor de devenii clienţii grupurilor de interese. Ele ar fi un pas înainte către o bună guvernare bazată nu pe forţă, fraudă şi furt, ci pe cooperare, consimţământ reciproc şi liber schimb.

[Extras din cartea Liberalismul economic: o introducere de James D. Gwartney, Richard L. Stroup si Dwight R. Lee aparuta la editura Humanitas.]

Seul le degre de puissance politique, dans n’importe quelles mains il soit place, rend une constitution libre ou un gouvernement oppressif. (Benjamin Constant, Principes de politique, 1815)

Sensul cuvantului constitutie este astazi, chiar si in cercurile academice, circumscris aproape in intregime limbajului juridic. Constitutia, se zice adesea, este legea fundamentala sau legea suprema in stat. Ea este, reluand perspectiva celebrului jurist austriac Hans Kelsen, o ipoteza presupusa valida in baza procedurilor de creare si care, in virtutea calitatii sale de norma de baza, se afla in varful piramidei normelor care compun sistemul de drept[1]. Desi necesara, si poate chiar eficace, lectura textului constitutional in cheia pozitivismului juridic nu reuseste, din nefericire, sa surprinda semnificatia primordiala a constitutionalismului.

Constitutionalismul este expresia filozofiei politice liberale

Gandirea constitutionala este, inainte de orice, expresia filozofiei politice moderne la baza careia sta, indiscutabil, curentul de idei cunoscut sub numele de liberalism clasic. Ca urmare, natura si functia unei constitutii nu pot fi pe deplin intelese – ba mai mult, semnificatia insasi a unei constitutii se pierde – in absenta intelegerii cadrului filozofic care i-a dat nastere. Gandirea politica liberala este, in termeni aristotelici, materia din care conceptul de constitutie ia nastere. Insusi sensul modern al vocabulei constitutie, asa cum a aratat Giovanni Sartori[2], nu poate fi precizat inafara traditiei clasic-liberale.

Liberalismul, dincolo de numeroasele sale scoli si curente, insista asupra unei distinctii stricte intre stat si societate, definind in mod clar natura si functiile acestor doua elemente care compun binomul fundamental al filozofiei politice moderne. Ele sunt doua sfere distincte si autonome ale realitatii sociale care nu pot si nu trebuie reduse la un numitor comun.

Viziunea liberala este ancorata intr-o intelegere singulara a societatii ca ordine complexa si auto-regulatorie generata de multitudinea interactiunilor voluntare dintre indivizi inzestrati cu drepturile inalienabile – si inextricabil solidare – la viata, libertate si proprietate. Ca urmare, liberalismul reclama limitarea drastica si precisa a rolului si actiunii statului, definit in mod realist ca un grup specific de indivizi care isi aroga intr-un interval istoric dat exercitiul monopolului constrangerii legale. Statul nu are alt scop legitim sau alta ratiune de a exista decat recunoasterea si protejarea drepturilor individuale fundamentale si a ordinii sociale prospere si armoniose pe care respectul acestora o genereaza[3]. Orice transgresare a acestor limite, constituind in fapt o incalcare a drepturilor inalienabilor a unui grup sau altul de indivizi, il plaseaza infara sferei sale legitime de actiune.

O constitutie, in sensul sau de baza, nu este altceva decat o expresie concisa a filozofiei liberale, un breviar sau un aide-mémoire de filozofie politica adaptat unui anumit context istoric sau cultural. Ca document politic, constitutia incerca sa ofere o expresie juridica gandirii filozofice liberale. Ea pleaca de la recunoasterea inviolabilitatii drepturilor individuale fundamentale – consacrand deci autonomia societatii – si apoi incearca sa precizeze – in baza principiilor limitarii, divizarii si controlului puteri politice – arhitectura institutionala a statului astfel incat individul sa aiba garantii credibile ca statul nu va transgresa sfera sa legitima de actiune. Ea are ca menire, cu alte cuvinte, sa schiteze substanta si forma idealului pe care il desemnam indeobste cu sintagma stat de drept.

Constitutia improvizata

Criticata din mai multe motive si directii de-a lungul timpul, Constitutia actuala, adoptata in anul 1991 si revizuita in anul 2003, continua sa lase impresia (mai ales prin prisma sensului liberal de baza a constitutionalismului) unui ansamblaj difuz de idei mult prea tributar circumstantelor istorice nebuloase in care a fost conceputa.

Asa cum observa Daniel Barbu intr-o carte cu un titlu graitor[4], ordinea constitutionala instituita imediat dupa caderea comunismului nu a facut obiectul unei reflectii autentice prealabile la nivelul societatii, fiind mai degraba o prelungere a dreptului public din epoca comunista, completat cu cateva referinte la principii constitutionale uzuale in practica contemporana.

La fel de actuala si de necesara astazi ca si acum aproape doua decenii, reflectia asupra principiilor constitutionale de la baza comunitatii politice trebuie – daca vrem sa fie fructoasa – sa se intoarca la categoriile fundamentale ale filozofiei politice moderne si sa recupereze structura si problematica filozofiei clasic-liberale din care insasi ideea de constitutie a luat nastere.

Arbitrariul constitutional

Daca odinioara cuvantul constitutie putea servi, in limbajul filozofiei politice, de antonim pentru arbitrar, astazi o atare apreciere este nu doar suspecta ci de-a dreptul imposibila.

Cea mai regretabila evolutie in dreptului constitutional contemporan este ignorarea filozofiei politice de la baza constitutionalismului care ramane totusi, in absenta unei veritabile alternative, schema normativa de baza pe care sunt altoite, fara nicio grija pentru coerenta de ansamblu a discursului, concepte si idei imprumutate din viziuni filozofice antinomice.

Astfel, sub impactul ideologiei socialiste, sensul de baza a multor principii liberale fundamentale (precum drepturi inviolabile, domnia legii, sau guvernare reprezentativa), pe care textul constitutional ar fi trebuit sa le proclame si apere, a fost deturnat pana la irecognescibil sau, in unele cazuri, aceste principii au fost in intregime inlocuite cu concepte noi a caror trasplantare pe scheletul constitutionalismului modern a dus la subminarea idealului statului de drept si la instaurarea unui adevarat arbitrariu constitutional.

Constitutia in vigoare, de pilda, defineste simultan Romania in articolul 1, alineatul 3, ca un „stat de drept, democratic si social” sugerand implicit ca toate cele trei atribute ar fi reciproc compatibile. Sintagma stat social este insa, in lumina precizarilor de mai sus privind distinctia fundamentala stat-societate de la baza gandirii constitutionale, un oximoron in cel mai bun caz. Ideea de stat social se sprijina la randul sau pe un concept tot atat de lipsit de continut si de nociv, asa-numitele drepturi sociale sau drepturi pozitive. De altfel, Constitutia Romaniei reproduce in toto (art. 32, 33, 34, 41 si 47) constelatia de drepturi pozitive stipulate formal in Declaratia universala a drepturilor omului din anul 1948 (art. 22, 23, 24, 25, 26 si 27) la initiativa fostei Uniunii Sovietice, si in plus adauga o categorie foarte noua de drepturi pozitive – drepturile ecologice (art. 35).

Cu toate acestea, nu se poate insista indeajuns asupra faptului ca drepturile pozitive nu sunt si nu pot fi drepturi si ca libertatea de a face ceva nu poate fi echivalata, cel putin nu in ordine politica, cu capacitatea de a face ceva[5]. Toate aceste asa-numite drepturi pozitive, fie ca e vorba de dreptul la protectie sociala, la asistenta medicala, educatie publica sau cultura, nu sunt altceva decat niste titluri de creanta asupra unor servicii adresate cu titlu anonim colectivitatii. Ele sunt incompatibile cu drepturile individuale propriu-zise care sunt prin insasi natura lor fundamentale, negative si ireductibile la alte categorii filozofice.

Statul nu poate furniza serviciile sociale reclamate de aceste asa-zise drepturi pozitive fara a aduce atingere drepturilor propriu-zise a unei anumite parti a membrilor societatii; el nu poate indepli functia sa negativa de protector al vietii, libertatii si proprietatii tuturor si in acelasi timp interveni pozitiv in favoarea unei parti a societatii fara a abdica de la un principiu fundamental al statului de drept : egalitatea in drepturi. Cerintele pozitive reclamate nu pot fi in mod substantial conciliate cu exigentele principiului universalitatii drepturilor.

Ca urmare a acestor rectificari conceptuale, semnificatia curenta a constitutionalismului se schimba in mod radical. Constitutia nu mai este, cel putin la nivel normativ, mijlocul prin care drepturile individuale sunt consacrate si protejate iar sfera de actiune a statului este cat mai precis limitata; ea nu mai aspira la instituirea starii sociale de pace si armonie intre diversi indivizi si grupuri sociale. Constitutia insasi a devenit terenul de lupta dintre grupuri si indivizi dotati cu „drepturi” ireconciliabile, ea instituie, dupa ce a scos societatea din ipotetica stare naturala de conflict, o stare sociala a conflictului legalizat al tuturor impotriva tuturor…

Catre o Constitutie a libertatii

Limitarea interventiei staului si protejarea drepturilor individuale fundamentale nu se poate dispensa de recuperarea dimesiunii substantiale, filozofice a constitutionalismului. Inainte a de a fi un document juridic, constitutia este un document de filozofie politica. Numai clarificand premisele sale normative putem face din constitutie un mijloc formal eficace de aparare a libertatii individuale.

Liberalismul este in esenta o filozofie politica fundamentata pe ideea de drepturi individuale naturale sau inalienabile. Constitutia reprezinta mecanismul predilect prin care aceste drepturi, intelese ca principii metanormative[6] ale comunitatii politice, sunt institutionalizate, articuland viziunea liberala asupra statului si societatii deopotriva. Insa fara o autentica recuperare a viziunii filozofice din spatele lapidarelor principii constitutionale, intreg edificiul juridic si, cu atat mai mult, cel institutional vor servi mult prea putin libertate egala a tuturor.

Bogdan Enache

[Articol aparut in Idei in dialog ]

______________________________________________

[1] Hans Kelsen, Doctrina pura a dreptului, Humanits, Bucuresti, 2000,trad. Ioana Constantin pp. 17-23 si 234-249;
[2] Giovanni Sartori, „ Constitutionalism: A Preliminary Discussion ”, The American Political Science Review, Vol. 56, No. 4 (Dec., 1962), pp. 853-864;
[3]Frederic Bastiat, „Legea”, trad. Cristian Preda, in A.P. Iliescu, E.M. Socaciu, Fundamentele gindirii politice moderne, Polirom, Iasi, 1999, pp. 193-222;
[4] Daniel Barbu, Republica absenta, Nemira, Bucuresti, 2004, pp. 145-147;
[5] Friedrich A. Hayek, Constitutia libertatii, trad. Lucian Dumitru-Dirdala, Institutul European, Iasi, 1998, pp. 39-45;
[6] Douglas B. Rasmussen and Douglas J. Den Uyl, Norms of Liberty : A Perfectionist Basis for Non-perfectionist Politics, The Pennslvania State University, University Park, Pennsylvania, 2005, pp. 79-96.

Se pune problema schimbarii constitutionale. Principalul motiv pentru schimbare este rezolvarea unei tensiuni constitutionale intre rolul presedintelui si rolul guvernului in componenta executiva a puterii de stat.

Aceasta tensiune este responsabila de paralizarea reformei si duce la instabilitate politica. instabilitatea politica este un element negativ care Impiedica Romania sa progreseze. Pentru a rezolva aceasta problema trebuie eliminata sursa instabilitatii politice care nu este temporara , ci structurala determinata de formula semiprezidentiala a constitutiei din 1991.

Exista insa o intrebare mai profunda de al carei raspuns depinde felul in care gandim schimbarea constitutionala. Si anume care este scopul unei constitutii ?

Este scopul unei constitutii guvernarea eficienta si reforma rapida? Daca da atunci schimbarea trebuie facuta ieri. Sau este altul scopul unei constitutii ? Afirmarea si garantarea unor drepturi fundamentale ale cetatenilor si garantarea unei functionari a sistemului institutional care sa asigure atat reflectarea vointei cetatenilor cat si respectarea drepturilor lor.

Teoretic, dar si practic, cu cat o constitutie creaaza un cadru cat mai previzibil al actiunii pentru cetatenii sai, cu atat e mai buna. in termeni de politica practica, modelul constitutiei celei mai eficiente in raport cu acest scop este cel al constitutiei americane, atentie, nu pentru ca presedintele este seful executivului, ci pentru ca Isi pastreaza neschimbata structura de 200 de ani.

O constitutie este deci cu atat mai valoroasa cu cat este mai stabila. Regulile constitutionale au caracteristica speciala ca isi sporesc valoarea in timp. Exista un avantaj foarte important in mentinerea unor reguli constitutionale chiar daca ele ar fi proaste. Costurile schimbarii constitutionale echivaleaza cu costurile schimbarii status quo-ului constitutiv al societatii cu consecinte foarte dificil de prevazut si de obicei inacceptabile de vaste majoritati.

Constitutia Romaniei nu face exceptie de la aceasta regula. Exista insa un prag al costurilor dincolo de care status quo-ul produce numai pierderi si atunci trebuie schimbat. Problema care se pune este daca Romania a atins acest prag?

Raspunsul meu este ca nu. Din contra. Constitutia Romaniei de-abia acum isi dovedeste extraordinara forta de a obliga clasa politica la schimbare. Acest efect este contrar efectului dorit de parintii constitutiei care doreau ca guvernarea sa poata fi posibila doar in prezenta unui larg consens, in asa fel incat nici o reforma sa nu fie prea radicala.

Constitutia face posibila cenzura reciproca a presedintelui si a guvernului. intr-o tara care tocmai scapase de un sistem dictatorial in care executivul era totul, solutia ruperii executivului este cea mai potrivita pentru a garanta ca nimeni nu poate acapara in totalitate puterea.

Daca cei care vor puterea vor reforma, ei vor fi contrabalansati de fortele care se opun reformei. Dar daca cei care nu vor reforma vor puterea, ei vor fi contrabalansati de cei care vor reforma. Numai o larga majoritate ar putea trece peste acest impas, ori o larga majoritate implica participarea tuturor fortelor politice ale tarii.

In teorie , constitutia ideala ar fi cea care ar fi adoptata in unanimitate. in care fiecare cetatean ar avea drept de veto daca ar considera ca i se incalca drepturile. in practica asa ceva nu se poate , dar se poate altceva si anume ca unei forte politice sa Ii fie greu sa guverneze daca nu Isi asigura sprijinul a cat mai multi dintre cetateni. in acest fel drepturile a cat mai multi dintre cetateni vor fi respectate.

Premisa de la care pleaca cei care sustin reforma constitutionala este ca in Romania exista doua forte, una reformatoare si alta conservatoare si ca ar trebui ca acest lucru sa fie clar si castigatorul sa ia tot (si sa faca reforma).

In acest moment se aplica intrebarea lui Karl Popper, care este sistemul cel mai dezirabil, sistemul care Ii aduce pe cei mai buni la putere sau sistemul care elimina cel mai repede persoanele incompetente si le permite sa faca un rau minim?

Analizand rational aceasta intrebare raspunsul este varianta a doua. Ori tocmai asta este varianta care acum functioneaza potrivit Constitutiei. E suficient sa avem un presedinte de o culoare politica si un premier de alta culoare ca nici unul dintre ei sa nu poata sa acapareze toata puterea. Efectele acestei competitii sunt intodeauna bune din perspectiva garantarii drepturilor cetatenilor. Fiecare dintre adversari trebui sa convinga un numar cat mai mare de sustinatori. in felul aceste drepturile unui numar cat mai mare de cetateni sunt respectate, fiind aparate fie de premier, fie de presedinte. Orice abuz va fi imediat taxat. Orice derapaj de la stricta legalitate va fi prompt dezvaluit.

Guvernul este obligat sa guverneze bine. Presedintele este obligat sa respecte legalitatea. in acest moment in Romania numai consensul general, adica integrarea in UE, mai functioneaza. Dar asta e un semn de sanatate politica. Avem o larga majoritate care sustine acest demers. Ea guverneaza. Efectele sunt vizibile, cresterea economica, dezbaterea legilor importante in public, eliminarea ministrilor incompetenti.

Exact ceea ce ar trebui sa faca o Constitutie.

Daca exista o problema aceasta nu este instabilitatea politica, care e un fenomen firesc in democratie, ci lipsa unei alternative la clasa politica actuala. Efectul pervers al introducerii unui prag electoral care paralizeaza orice incercare a unui partid nou format de a patrunde in parlament si blocheaza scena politica. Daca e sa facem vreo schimbare asta ar fi cea decisiva. Romania nu sufera din cauza democratiei ci din cauza unui deficit de democratie. Dar asta se poate schimba fara a umbla deocamdata la Constitutie.

Laurentiu Gheorghe, Facultatea de Filosofie Universitatea Bucuresti

„Nu pot face obiectul initiativei legislative a cetatenilor problemele fiscale, cele cu caracter international, amnistia si gratierea” (Constitutia Romaniei, Art. 74, Al. 2).
La prima lectura a acestui paragraf apare o intrebare legitima: care este justificarea unei limitari a drepturilor cetatenilor intr-un document destinat protejarii drepturilor acestora? in absenta unei justificari solide, o astfel de prevederea ar constitui un argument in favoarea punctului de vedere potrivit caruia politica este arta de a-i Impiedica pe oameni sa se ocupe de ceea ce-i priveste.

Constitutia reprezinta ansamblul principiilor si regulilor care organizeaza functionarea puterii politice in vederea limitarii acesteia. Separarea puterilor in stat nu este obiectivul final al unei constitutii ci doar mijlocul prin care se limiteaza puterea politica asupra cetateanului. O constitutie care nu asigura efectiv aceasta limitare este lipsita de sens, iar rigoarea intelectuala obliga la utilizarea unui alt termen pentru a desemna textul respectiv.

Din punct de vedere istoric, textele cu valoare si functie constitutionale – incepand cu Magna Charta – au vizat limitarea puterii monarhice (statale) asupra cetatenilor (nobili, oameni liberi si, intr-o mai mica masura, cei ne-liberi). in cadrul acestora, fiscalitatea a fost un capitol mereu prezent. Rascoale, revolutii si razboaie de independenta au izbucnit din cauza abuzurilor fiscale din partea autoritatilor.

Articolul 90 din Constitutia Romaniei precizeaza ca referendumul poate fi initiat numai de catre Presedinte, fara sa aminteasca de posibilitatea unei initiative a cetatenilor in acest sens. O lectura liberala a acestui articol ar permite cetatenilor initierea unui referendum deoarece ea nu este interzisa de catre lege. Mai mult, potrivit art. 2, „suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice si corecte, precum si prin referendum”. interpretarea Constitutiei ca interzicand referendumurile initiate de cetateni ar insemna de fapt ca suveranitatea populara se exercita (prin referendum) doar cu permisiunea autoritatilor (adica a Presedintelui): o suveranitate care are nevoie de permisiunea altcuiva este o contradictie de termeni. Cum ar interpreta Curtea Constitutionala articolul 90?

Ramane varianta initiativei legislative cetatenesti, dar in acest caz, decizia apartine Parlamentului. Aceasta initiativa nu poate privi insa problemele fiscale, printre altele.

Care a fost motivatia excluderii fiscalitatii din sfera de aplicabilitate a initiativei legislative cetatenesti? S-a considerat oare ca cetatenii romani nu au educatia sau competenta necesare pentru a aprecia corect consecintele deciziilor lor intr-un domeniu atat de complex? Sau s-a dorit prevenirea derapajelor demagogice?

Primul punct vedere este neconvingator si contradictoriu. El este neconvingator deoarece, spre exemplu, Constitutia Elvetiei permite din 1874 referendumul, inclusiv in domeniul fiscal (50000 de cetateni pot solicita un referendum pentru blocarea oricarei legi). I-au considerat oare expertii constitutionali romani pe concetatenii lor mai incompetenti sau mai putin inteligenti decat erau elvetienii acum un secol? Punctul de vedere amintit este contradictoriu deoarece fiscalitatea este un domeniu mai putin complex decat altele care nu sunt excluse in mod explicit din sfera initiativei legislative populare.

A doua justificare pare mai legitima deoarece este important sa Impiedici ca majoritatea sa arunce povara fiscala pe umerii unei minoritati. Totusi, atingerea acestui obiectiv nu poate fi realizata prin alineatul 2 al articolului 74 deoarece initiativele legislative cetatenesti nu sunt singurele care pot fi demagogice. Ceea ce este suparator in alineatul respectiv este faptul ca el Impiedica o initiativa de tip „Propunerea 13”, singura metoda prin care californienii (inspirati de Ronald Reagan) au reusit sa reduca ratele de impozitare care atinsesera niveluri excesive.

Mecanismele democratiei reprezentative fac ca grupurile de interese minoritare sa se poata coaliza si obtine privilegii in dauna majoritatii si a interesului general. Acest lucru este posibil deoarece cheltuielile publice sunt mai vizibile pentru beneficiarii lor decat este modul de finantare a acestora pentru contribuabili. Altfel spus, se aplica strategia „se ia putin de la multi si se da mult la putini”. Rezultatul este o tendinta de crestere a cheltuielilor publice si a impozitelor pana la niveluri aflate dincolo de optim. Referendumul apare ca un mijloc – poate singurul – prin care se poate bloca acest „efect clichet” in cresterea cheltuielilor publice, a impozitelor prin care sunt finantate si deci a puterii statului asupra cetatenilor.

Daca se accepta ideea ca o constitutie are menirea sa garanteze drepturile cetatenilor si sa limiteze puterea statului asupra lor, atunci printre prevederile sale trebuie sa se numere si dreptul cetatenilor de a avea initiative in domeniul fiscal. Chiar si in aceste conditii, cetatenii nu ar fi la adapost de voracitatea fiscala a guvernelor lor. Cateva protectii suplimentare nu ar fi de prisos.

In primul rand, putem aminti enumerarea limitativa a impozitelor si taxelor care pot fi prelevate de catre autoritati. Aceasta ar proteja contribuabilii de creativitatea autoritatilor in acest domeniu. In al doilea rand – asemenea articolului 128 din Constitutia Elvetiei – precizarea procentului sau nivelului maxim pe care-l poate avea fiecare impozit direct si indirect. In al treilea rand, pentru a Impiedica transformarea referendumurilor fiscale intr-o dezlantuire a invidiilor, ar fi necesara o referire la principiul proportionalitatii si universalitatii sarcinilor fiscale. Protectia sociala ar urma deci sa fie realizata prin cheltuielile publice, nu prin diferentierea prelevarilor fiscale. Articolul 56 care face referire la contributiile financiare nu este nici suficient de clar, nici suficient de protector pentru drepturile contribuabililor. Astfel, ca o ultima garantie, ar trebui prevazut un mecanism asimetric de revizuire a sistemului fiscal, astfel incat cresterea impozitelor sa necesite validarea prin referendum cu o majoritate calificata (2/3 sau 3/4, de exemplu), insa reducerea lor (pentru toti contribuabilii) sa poata fi realizata cu o majoritate simpla, fie pe cale parlamentara, fie prin referendum initiat de cetateni sau de Presedinte.
Problema impozitelor nu poate fi disociata de cea a cheltuielilor publice si de nivelul interventiei guvernamentale dorit de majoritatea alegatorilor. Poate ca inca nu toti sunt constienti de faptul ca un guvern care este suficient de puternic incat sa-ti dea tot ceea ce doresti este suficient de puternic incat sa-ti ia tot ceea ce ai. in ultima instanta, capacitatea unei constitutii de a proteja drepturile cetatenilor depinde de valorile Impartasite de acestia si de capacitatea lor de a rezista tentatiilor demagogice.

Radu Nechita,  CISED

[Articol aparut in Revista 22 ]

Acum opt ani, cand am inceput sa lucrez ca jurist in administratia publica locala, studierea si aplicarea legislatiei era o atributie de serviciu pe care mi-o asumam fara sa-mi pun prea multe probleme de fond. in timp, am observat ca normele juridice, pe langa faptul ca erau excesive si instabile, aserveau practic administratia locala, impunandu-i sarcini pe care nu le putea indeplini sau stabilindu-i competente care duceau la largirea aparatului birocratic. Observatiile stranse de-a lungul anilor, relatiile cu publicul, experienta din instantele de judecata, problemele complexe cu care m-am confruntat in privinta fondului funciar si retrocedarea proprietatilor, obligatiile impuse consiliilor locale prin lege, care ajung sa adopte adesea doar hotarari formale, limitate strict de cadrul normativ – toate acestea m-au facut sa ma intreb care este sursa acestor abuzuri. Am ajuns astfel la concluzia ca, in mod partizan, mecanismele constitutionale permit interventia masiva a statului in probleme ce tin de organizarea si gestionarea comunitatilor si a vietii private.

Motivul pentru care m-am inhamat la a demonstra cateva din lacunele constitutionale este tocmai faptul ca in fiecare zi ma lovesc de un exces de legislatie abuziva care prejudiciaza interesele particulare ale cetatenilor, adesea cu ajutorul administratiilor locale, compromitand tocmai institutia ce ar trebui sa gestioneze problemele comune.

Conform art. 120 din Constitutia Romaniei „administratia publica locala din unitatile administrativ teritoriale se intemeiaza pe principiile descentralizarii, autonomiei locale si deconcentrarii serviciilor publice” prin autonomie intelegandu-se, in realitate, faptul ca beneficiem de primari, de consilii locale alese care adopta propriile hotarari si de permisiunea de a folosi taxele locale. Aceasta viziune superficiala asupra autonomiei creeaza o grava confuzie intre mecanisme democratice obligatorii cum sunt alegerile locale (reprezentativitatea) sau accesul la resursele proprii si o reala independenta marcata prin desprinderea de o administratie centrala care normeaza si dispune discretionar.

O autonomie reala implica autoguvernare urmand ca prin descentralizare sa intelegem despartirea efectiva de stat prin adoptarea unor forme asemanatoare celor federative (regionalizare). Numai o astfel de masura radicala poate rupe legaturile de subordonare si dependenta dintre stat si comunitatile locale sau regionale. Eliberarea de sub tutela statului este obligatorie pentru ca diferitele grupuri de cetateni sa constientizeze apartenenta la comunitati restranse, traditionale si specifice ce le determina sa aiba scopuri si interese comune.

Cea mai importanta unitate administrativ teritoriala este cea de la nivel local reprezentata prin institutia primarului si consiliul local, care acopera intreg teritoriul tarii si care, prin asociere, pot inlocui formele administrative impuse de organizarea pe judete. Judetele insa, au la randul lor propriile structuri administrative – prefecturile si consiliile judetene, amandoua concepute pentru a coordona primariile si serviciile deconcentrate din teritoriu. Daca analizam in detaliu legea 215/2001 privind administratia publica locala vom vedea ce atributii vagi, relative au, de exemplu, consiliile judetene cu exceptia atributiei privind repartizarea bugetului (art. 91, alin. 3 lit. a din legea 215/2001) – atributie profitabila politic si partizana.

Institutia prefectului este de asemenea o parghie in vederea mentinerii centralismului in teritoriu. Se creeaza astfel, un aparat administrativ greoi, inutil si costisitor, cu suprastructuri ale caror atributii sunt pur si simplu inventate, ele putand fi foarte bine suplinite de forme de tip federativ.

Intr-un articol din Sfera Politicii (nr. 43/1996) Daniel Barbu releva cu argumente istorice cele mai autentice intentii de descentralizare expuse de personalitati ale vietii publice din perioada interbelica. Existau atunci, ca si acum, opinii care sustin ca autoguvernarea si descentralizarea reala inseamna „ competente largi in domeniul invatamantului, sanatatii, transporturilor ori agriculturii” pentru autoritatile locale. Autorul reda cuvintele deputatului social-democrat Gheorghe Grigorovici sustinute in cadrul unei conferinte din 1922: „Libertatea deplina a diferitelor provincii de a se dezvolta conform traditiilor si mijloacelor lor reale in sanul unui stat de forma democratica federativa” [se opunea] dreptului unic – construit pe temeiuri formale si acordat printr-un act de vointa al autoritatii in care se intrupeaza suveranitatea – al Statului centralizat.”

Chiar daca nu vorbim de forme federative de organizare, autonomia administrativa este in mod necesar legata de respectarea principiului subsidiaritatii conform caruia statul nu trebuie sa intervina decat in mod exceptional. Comunitatile locale cunosc intr-un mod mai limpede si pot rezolva mai eficient problemele cetatenilor din raza lor de cuprindere si de aceea solutiile pot fi adaptate cu mai multa usurinta nevoilor reale ale fiecarei persoane in parte, acestea avand intaietate ca indivizi si nu ca simple subiecte de drept. De aceea este necesar ca statul sa intervina numai atunci cand aceste structuri de baza „ nu Isi mai pot autoregla echilibrele functionale” (D. Barbu, S.P. nr. 43/1996).

Conform Legii 195/2007 privind descentralizarea, “principiul subsidiaritatii consta in exercitarea competentelor de catre autoritatea administratiei publice locale situata la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetatean si care dispune de capacitate administrativa necesara”. Legea insa nu prevede obligatia statului de a nu se amesteca normativ-discretionar in problemele locale, ceea ce evident o ace inutila.

Ceea ce imi arata experienta in administratia publica nu este doar ca cei 17 ani de politici sociale au esuat in consolidarea comunitatilor ci ca interventia statului in economie, administratia locala si viata privata privata duce lucrurile spre rau. Sintagmele, “protectie din partea statului”, “siguranta si coeziune sociala”, “subventii” “prioritati nationale”, “interes national”, “strategii guvernamentale” nu-mi mai sunt azi indiferente, ci imi trezesc profunde suspiciuni. Societatea romaneasca este in mod colectivist dominata de o administratie centrala coplesitoare, este condusa de hotarari de guvern si ordine de ministri, controlata cu incrancenare de o multitudine de agentii parazitare si supusa abuzurilor legislative. Daca statul nostru nu reuseste sa asigure libertatea pe care am dorit-o, progresul economic, si independenta justitiei poate comunitatile locale si regionale din Romania ar trebui sa ia exemplul Italiei si sa lupte pentru autonomie regionala. Comunitatile locale s-ar putea impunerea ca principale forme de redresare morala, sociala si de progres autentic.

Gabriela Dumitrescu

[Articol aparut in Revista 22 ]

Sectiunea constitutionala dedicata autoritatilor publice locale se distinge prin caracterul sau vag si lapidar. O comparatie cu sectiunile omoloage ale constitutiilor tarilor foste comuniste din Europa Centrala si de Est ne arata ca actuala Constitutie romaneasca sta inca prost la identificarea resurselor financiare ale comunitatilor locale, la specificarea drepturilor acestora si la indeplinirea scopului mai general de a elibera administratia de structura centralizata traditionala.

Ca lucrurile stau asa o dovedesc inca de la inceput doua aspecte izbitoare. Primul priveste plasarea in structura Constitutiei a articolelor privitoare la autoritatile locale. Majoritatea constitutiilor analizate trateaza acest subiect intr-un capitol separat, la fel de important ca partea dedicata drepturilor sau organizarii statului. Legiuitorul roman a fost insa de o alta parere. Pentru acesta, autoritatile locale sunt, in continuare, o prelungire a autoritatilor centrale, dupa cum o indica plasarea articolelor relevante la titlul III, capitolul V, sectiunea a 2-a din legea fundamentala.

Un alt aspect deconcertant priveste titlul sectiunii dedicate autoritatilor locale. in timp ce in constitutiile Cehiei, Sloveniei si Slovaciei, titlul ales reflecta un drept al comunitatii (auto-guvernare, auto-administrare, autonomie), in Romania, titlul „Autoritati publice locale” nu pune acelasi accent pe autonomie. Mai mult, in Slovenia si Cehia autonomia este consfintita ca drept, in mod separat, printr-un articol in primul capitol al Constitutiei.

Progresele fata de Constitutia din 1991 sunt, totusi, neindoielnice. Din Constitutia din 1991 lipseste distinctia dintre descentralizare si deconcentrare, fiind folosit doar termenul de descentralizare, desi deconcentrarea era solutia cel mai adesea aleasa de administratia romaneasca. Distinctia este importanta si incetatenita in stiinta adminstratiei. Daca descentralizarea reprezinta plasarea unor competente si responsabilitati la nivel local, deconcentrarea presupune constituirea unor institutii care continua sa depinda direct de nivelul central din punct de vedere financiar si decizional. O a doua lipsa a Constitutiei din 1991, corectata prin actuala Constitutie, priveste specificarea lipsei raporturilor de subordonare intre prefecti, ca reprezentanti ai executivului pe plan local, si organele autoritatilor locale. in lipsa acesteia, simpla mentionare a autonomiei locale era total insuficienta pentru intelegerea felului in care functioneaza aceasta.

Pe de alta partea, aceste progrese, desi necesare, sunt departe de a fi suficiente. in majoritatea constitutiilor luate in considerare, sectiunea privind comunitatile locale se concentreaza preponderent pe drepturile acestora. Nu acelasi lucru se intampla si in actuala Constitutie romaneasca, unde aceste drepturi nu apar decat cel mult implicit.

Doua dintre aceste drepturi, cel de a avea un buget propriu si cel de a impune taxe si impozite, sunt stipulate in articolele 137 si 138, fara a fi identificate ca drepturi ale comunitatilor locale, pe care puterea centrala trebuie sa le respecte. Un alt drept important din punct de vedere financiar, cel de a primi subventii, in masura necesara indeplinirii responsabilitatilor atribuite prin legi, nu este stipulat in Constitutie, ci doar in legea 215/2001. Pentru o adevarata descentralizare, resursele financiare trebuie sa provina in principal din surse proprii, nu din transferuri de la centru. in Slovacia, comunitatea se finanteaza, „in primul rand si in principal” din surse proprii si doar in mod secundar din subventiile provenite de la centru (art. 65, Constitutia Slovaciei). Ideea apare si in Constitutia Sloveniei la articolul 142.

Aceeasi lege 215/2001 prevede si alte drepturi, recunoscute in alte state la nivel constitutional, cum ar fi dreptul de proprietate, dreptul la asociere, dreptul de a organiza referendumuri pe teme de interes local si de a hotarI asupra oricarei schimbari a limitelor teritoriale. Fiind vorba de drepturi esentiale ale unei comunitati locale, acestea ar trebui recunoscute prin Constitutie, asa cum se intampla, macar pentru unele din aceste drepturi, in Cehia (art. 101), Slovacia (art. 165), Bulgaria (art. 136, 137, 141), Ungaria (art. 44/A) si Polonia (art. 167-172).

In actuala Constitutie romaneasca, cel mai cuprinzator articol despre administratia locala, articolul 123, priveste functia prefectului, in calitate de reprezentant al Guvernului la nivel judetean. Prin conducerea serviciilor publice deconcentrate pe plan judetean si prin exercitarea controlului de legalitate asupra actelor emise de autoritatile locale, prefectul reprezinta principalul instrument al exercitarii controlului administratiei centrale asupra celei locale. Cat timp joaca un rol foarte important in activitatile de la nivel local, institutia reprezentata de prefect poate ingreuna procesul de descentralizare. De altfel, in prezent, putine state europene, printre care Franta, Italia si Polonia (sub titulatura de “wojewoda”), recurg la functia prefectului. Reducerea atributiilor prefectilor, spre exemplu prin recursul la solutia descentralizarii in defavoarea deconcentrarii, se impune ca pas necesar spre o autonomie mai accentuata.

Constitutia Romaniei prevede ca rol principal al prefectului asigurarea respectarii legii de catre autoritatile locale, prin atacarea actelor considerate ilegale. Doua lucruri sunt de remarcat aici. in primul rand, stipularea din paragraful 5, potrivit careia actul atacat este suspendat pana la solutionarea cauzei, este o masura excesiva de protectie Impotriva abuzurilor autoritatilor locale. in al doilea rand, Constitutia se concentreaza asupra modului in care actele autoritatilor locale pot fi atacate, fara a mentiona cum pot fi atacate reglementarile autoritatilor centrale care afecteaza autonomia locala. Articolul 146 privind atributiile Curtii Constitutionale nu stipuleaza posibilitatea ca reprezentantii autoritatilor locale sa sesizeze Curtea in privinta unor astfel de abuzuri. Reprezentantii autoritatilor publice locale ar trebui sa aiba drept de sesizare (Ungaria, art. 43, Cehia, art. 87), pentru a impiedica abuzurile autoritatilor centrale. Printr-o astfel de abordare, care se incadreaza perfect in spiritul intregii sectiuni dedicate autoritatilor locale, actuala Constitutie tine partea centrului in competitia cu autoritatile locale, mentinand reflexele centralizate ale traditiei administrative romanesti.

Dragos Bigu & Raluca Ana Alecu

[Articol aparut in Revista 22 ]