Schimba Constitutia

Art. 2 din actuala Constitutie a Romaniei prevede ca „suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice si corecte, precum si prin referendum“. Acelasi articol prevede in plus ca „niciun grup si nicio persoana nu pot exercita suveranitatea in nume propriu“. Sunt combinate aici doua tipuri distincte de suveranitate: cea nationala si cea populara. Sensul juridic al conceptelor de „natiune“ si de „popor“ difera de cel sociologic al acelorasi concepte. Astfel, simplificand (o operatiune intotdeauna riscanta), prin „popor“ se intelege, in sens juridic, totalitatea cetatenilor vii – si, intr-un sens restrans, totalitatea cetatenilor cu drept de vot. Prin „natiune“ se intelege totalitatea cetatenilor – totalitate care include, pe langa cetatenii vii, si cetatenii morti si cei inca nenascuti.

Asa fiind, poporul nu isi poate exprima vointa decat in mod direct. Cu alte cuvinte, suveranitatea populara nu poate fi reprezentata, ci doar manifestata nemijlocit, pentru ca cetatenii vii sunt cu necesitate prezenti si pot actiona prin proprie vointa. Natiunea, in schimb, nu isi poate manifesta niciodata vointa in mod direct, pentru ca cetatenii morti si cei inca nenascuti nu au cum sa isi manifeste vointa in prezent. Prin urmare, vointa natiunii nu poate sa fie decat reprezentata. Rezumand, suveranitatea populara poate delega competente (in principal, competentele executive), dar nu poate avea organe reprezentative, intrucat nu poate fi impiedicata sa se manifeste direct. Suveranitatea nationala, in schimb, nu poate avea decat organe reprezentative, intrucat nu se poate manifesta decat prin reprezentare.

Optiunea pentru un tip sau altul de suveranitate are consecinte semnificative asupra arhitecturii constitutionale. Astfel, daca suveranitatea apartine natiunii, puterea legislativa devine principala putere a statului, corpul legiuitor fiind reprezentantul prin excelenta al natiunii. Daca suveranitatea apartine poporului, puterea legislativa ramane, in fond, nedelegata; poporul isi pastreaza aceasta putere, el putand sa isi manifeste oricand vointa in mod direct. Camerelor legiuitoare le este delegata doar o competenta, nu o putere propriu-zisa. In contextul suveranitatii populare, parlamentul nu „reprezinta“ vointa natiunii, ci „executa“ vointa poporului prin competenta de a legifera, care ii este delegata. Spre deosebire de parlamentul national, parlamentul popular este o specie de putere executiva, pierzandu-si astfel o parte din atributiile, din prestanta si din importanta pe care le are parlamentul national.

Actuala Constitutie a Romaniei nu este singura care prevede coexistenta celor doua tipuri de suveranitate – nationala si populara. Problema este insa urmatoarea: cum intre cele doua tipuri de suveranitate pot aparea in mod evident tensiuni, actuala Constitutie nu prevede modul in care suveranitatea nationala poate coexista cu cea populara astfel incat tensiunile generate de aceasta coexistenta sa fie cat mai reduse cu putinta sau chiar anulate.

Parlamentul Romaniei, de exemplu, este caracterizat de Art. 61 alin. 1 din Constitutie drept „organul reprezentativ suprem al poporului roman“, ceea ce transforma parlamentul intr-o institutie ambigua: pe de o parte, el este organ reprezentativ suprem, deci este definit ca parlament national, pe de alta, este organ al poporului, deci este definit ca parlament popular.

Dincolo de ambiguitatea raporturilor dintre cele doua notiuni de suveranitate cu care opereaza Constitutia, insasi suveranitatea populara este ambigua, asa cum apare ea in prevederile constitutionale. Astfel, sintagma „poporul roman“ poate fi interpretata fara probleme ca insemnand „popor“ in sensul juridic al termenului – si toti juristii o interpreteaza astfel.

Pe de alta parte insa, Art. 1 alin. 3 din Constitutie vorbeste despre „traditiile democratice ale poporului roman“. Dar poporul, in sensul juridic al termenului, exprima in mod necesar prezentul si, ca atare, nu poate avea traditii, fie ele si democratice. Traditii poate avea fie poporul in sensul sociologic al termenului, fie natiunea (care cuprinde si cetatenii din trecut). Este limpede ca referirea la traditii in textul Constitutiei introduce o limitare a libertatii de manifestare a vointei populare, limitare ce constituie o stirbire a suveranitatii populare.

La fel, Art. 13 din Constitutie prevede ca „in Romania, limba oficiala este limba romana“, iar Art. 32 alin. 1 prevede ca „invatamantul de toate gradele se desfasoara in limba romana“ (cu o derogare pentru limbile de circulatie internationala, ca si pentru limbile „minoritatilor nationale“). Constitutia stabileste astfel o comunitate de limba, dincolo de comunitatea de drepturi si obligatii, ceea ce confera conceptului de „popor roman“ conotatii suplimentare celui de „popor“ in sensul juridic al termenului.
Exista, in plus, referiri la identitatea etnica, culturala, lingvistica si religioasa, atat cu privire la „romanii din strainatate“ (Art. 7), cat si cu privire la „minoritatile nationale“ (Art. 6). Astfel, daca interpretam Art. 2 in conjunctie cu celelalte articole mentionate aici, conceptul de „popor roman“ pare sa fie incarcat cu sensuri extrajuridice. Pentru a evita aceasta ambiguitate, sintagma „poporul roman“ ar trebui, poate, inlocuita cu notiunea simpla de „popor“, ca in Constitutia franceza sau in cea italiana, de exemplu.

Sorin Cucerai

[Articol publicat initial in revista 22 in colectia ‘O Constitutie pentru Libertate III’]