Schimba Constitutia

Este o observatie comuna, aproape un truism, ca un rol crucial al legilor (daca nu cel mai important) este acela de a face posibila predictibilitatea interactiunilor. Cu atat mai mult ar trebui sa fie valabil acest lucru cu privire la setul de norme fundamentale pe care le reuneste o constitutie. Aceasta cerinta pare insa sa stea intr-o oarecare tensiune cu exuberanta specifica unui sistem democratic. Daca guvernarea democratica este expresia „vointei poporului“, atunci noi (unde „noi“ poate sta pentru un grup profesional, pentru o comunitate locala, pentru o multime de cetateni reuniti de o serie de angajamente valorice comune etc.) vom simti, in mod natural, ca este legitim sa folosim mecanismele guvernamantului pentru promovarea unor scopuri particulare. Doar suntem parte a poporului. Si, in plus, la fel fac si ceilalti.

Sa observam ca nu este necesar aici sa presupunem reaua vointa a cuiva. Preluand un vechi argument formulat de Thomas Hobbes, (aproape) nimeni nu crede sincer despre sine sau despre rolul social pe care il indeplineste ca nu este extrem de important. Mai mult, atunci cand oamenii spun „cutare si cutare domenii sunt prioritare“ sau „cutare valori morale sunt esentiale“, de multe ori ei sunt manati de o grija genuina pentru binele social, si nu doar de ideea obtinerii unor avantaje inguste. Problema este aici de ordin semantic. Aproape intotdeauna, prin „prioritar“ se intelege „trebuie finantat mai mult de catre stat“ sau „trebuie reglementat mai in detaliu“, iar prin „esential“ se intelege impunerea juridica a unei agende de ordin moral (spre exemplu, incriminarea unor „infractiuni“ lipsite de victime, in numele unor notiuni abstracte).

Stim din experienta (cred ca toata lumea are astfel de prieteni sau cunoscuti) cat de greu este sa ne formam niste asteptari rezonabile cu privire la comportamentul oamenilor exuberanti. Entuziasmul lor funciar, dublat de credinta puternica in valoarea si altruismul propriilor idei duc la o avalansa de initiative, sustinute cu multa energie si a caror succesiune e imposibil de anticipat. Sursa entuziasmului de azi e uneori obiectul scepticismului de ieri si, in genere, nu avem niciun indiciu despre ce va fi esential maine. Cu atat mai greu ne va fi sa anticipam cadrele interactiunii cu o guvernare exuberanta.

Iar impactul este la o cu totul alta scara, deoarece cursa pentru promovarea sociala a unor scopuri particulare admite o pluralitate de „castigatori“. De exemplu, guvernarea, plina de bune intentii, cu urechea deschisa la dorintele publicului va decide azi ca X (un domeniu, o categorie sociala etc.) este prioritar si trebuie sprijinit financiar. Mijloacele sunt intim conectate cu ierarhizarea scopurilor: spre exemplu, vor fi obtinute prin taxarea lui Y, mai putin important. Doar ca maine se poate intoarce roata. Y poate dovedi ca este la fel de vital sau ca este indreptatit la o compensatie pentru efortul facut pentru X. In primul caz, guvernarea sensibila si empatica il poate taxa pe Z (nici nu trebuie sa fie modesta cand are la dispozitie, de fapt, tot alfabetul), iar in al doilea, spre exemplu, ii poate oferi lui Y protectie fata de concurenta. Toti castigatorii devin perdanti, platind in schimbul unui privilegiu, pana la urma, mai mult decat obtin de pe urma lui. Sau, oare, nu toti?

Am descris un mecanism prin care oameni sinceri si altruisti, autentic interesati de binele comun, folosind mecanismul unei guvernari la fel de sincere si altruiste, produc efecte devastatoare. Ce se va intampla oare daca inlocuim aceasta ipoteza cu aceea, mai plauzibila in raport cu viata reala, potrivit careia grupurile participante la joc nu sunt compuse, de fapt, din oameni chiar atat de buni? De fapt, nici nu prea conteaza, nu conceptia noastra despre natura umana este in joc aici, ci masura in care excesele guvernarii exuberante pot fi temperate.

Cred ca nucleul dur al abordarilor constitutionale de tip liberal rezida tocmai in ideea ca exact aceasta este zona in care trebuie sa cautam rolul vital al unei constitutii.

Il indeplineste Constitutia Romaniei, in forma sa actuala? Suficient sa ne gandim la festivalul ordonantelor de urgenta din deceniile de postcomunism sau la un indicator simplu, de tipul numarului de pagini de reglementari anuale sau de tipul ponderii statului in PIB, pentru a avea un raspuns.

Cum ar putea sa-l indeplineasca? Poate printr-un mecanism de tipul celui propus de scoala alegerii publice, poate printr-un altul. Discutia tehnica este uriasa, iar multe dintre coordonatele ei particulare sunt abordate in articole din acest supliment sau din precedentele doua. As sugera aici doar o idee generala, pretehnica: renuntarea la presupozitia actuala, pe care am putea-o caracteriza ca o „prezumtie in favoarea legiferarii“ (M.R. Solcan) cu notiunea liberala a unei „prezumtii in favoarea libertatii“. Pentru a-l parafraza pe Robert Nozick, limitand constitutional puterile si extinderea guvernamantului, limitam de fapt raul pe care ni-l putem face unii altora prin intermediul acestuia.

Emanuel Mihail Socaciu

[Publicat initial in revista 22 in colectia ‘O Constitutie pentru Libertate III’]