O gramatica a libertatii
22 Ianuarie 2008Orice constitutie nu poate avea alta misiune decat aceea de a fi o gramatica a libertatii. Departe de a consacra o abordare utopica sau meliorista asupra naturii umane, legea fundamentala plaseaza in centrul ei o imagine a omului ca fiiinta imperfecta, privind statul nu ca pe un agent al realizarii fericirii colective, ci ca pe o institutie ce asigura ordinea necesara supravietuirii sferei individuale a drepturilor. Din acest punct de vedere, in masura in care acordam insusi constitutionalismului o relevanta contemporana, ea este legata de aceasta sintagma pe care as indica-o ca fiind ordinea legala in interiorul libertatii.
Constitutia Romaniei de la 1991, modificata epidermic in 2003, nu apartine, in mod evident, acestei familii constitutionale ale carei radacini se afla in revolutiile gemene de la 1688 si 1776. indatorata unei abordari colectiviste, ea a avut ca principala finalitate consacrarea unui nou pact social in numele caruia Ion Iliescu si partidele din jurul sau au exercitat puterea, cu aparentele democratiei. in cele din urma, evolutia catre normalitatea democratica se datoreaza mai degraba unei conjuncturi europene decat valorii intrinseci a constitutiei actuale.
O lectura atenta a legii fundamentale de la 1991 releva existenta unui mecanism dificil de amendare: dincolo de majoritatile necesare in adunari si de obligativitatea unei aprobari referendare, constitutia cuprinde si un numar de limite ce nu pot fi afectate in ipoteza revizuirii ei. Cu alte cuvinte, in numele unei logici constitutionale legitime,generatia anului 1990 a impus viitorului propria ei lectura politica. Rigiditatea constitutionala devine, pe aceasta cale,o maniera de a ingheta, metaforic vorbind, intregul proiect institutional la nivelul anului 1991.
Imperfectiunile constitutiei actuale isi a radacina, deja evocata, in natura profund non-liberala a valorilor sale fondatoare. Legea fundamentala nu a reusit sa fie, in traditia constitutiei germane de la 1949, un document dedicat imaginarii unei articulari comunitare. Ea a ramas, pana acum, un instrument ce asigura o guvernare mediocra, indicand doar partial remediile pe care le putem avea in vedere in cazul unei crize in functionarea puterilor. Provocarea constitutionala ultima nu se rezuma la amendarea legii fundamentale in vigoare, ci la organizarea unui proiect alternativ care sa mizeze, pana la capat, pe articulatiile madisoniene ale guvernarii limitate, in respectul libertatii. Nu doar procedurile se cer regandite, ci si caramizile intelectuale pe care se aseaza comunitatea de cetateni.
Moderatia este intotdeauna asociabila duratei lungi, iar increderea in spiritul libertatii nu poate lua, niciodata, imaginea ridicola a optimismului naiv. in cazul Romaniei, reflectia in marginea constitutiei, reflectie initiata de acele grupuri definindu-se in temeiul unei afinitati intelectuale, poate fi la originea unei reinventari a cetateniei insesi.
Ioan Stanomir
