Schimba Constitutia

Seul le degre de puissance politique, dans n’importe quelles mains il soit place, rend une constitution libre ou un gouvernement oppressif. (Benjamin Constant, Principes de politique, 1815)

Sensul cuvantului constitutie este astazi, chiar si in cercurile academice, circumscris aproape in intregime limbajului juridic. Constitutia, se zice adesea, este legea fundamentala sau legea suprema in stat. Ea este, reluand perspectiva celebrului jurist austriac Hans Kelsen, o ipoteza presupusa valida in baza procedurilor de creare si care, in virtutea calitatii sale de norma de baza, se afla in varful piramidei normelor care compun sistemul de drept[1]. Desi necesara, si poate chiar eficace, lectura textului constitutional in cheia pozitivismului juridic nu reuseste, din nefericire, sa surprinda semnificatia primordiala a constitutionalismului.

Constitutionalismul este expresia filozofiei politice liberale

Gandirea constitutionala este, inainte de orice, expresia filozofiei politice moderne la baza careia sta, indiscutabil, curentul de idei cunoscut sub numele de liberalism clasic. Ca urmare, natura si functia unei constitutii nu pot fi pe deplin intelese – ba mai mult, semnificatia insasi a unei constitutii se pierde – in absenta intelegerii cadrului filozofic care i-a dat nastere. Gandirea politica liberala este, in termeni aristotelici, materia din care conceptul de constitutie ia nastere. Insusi sensul modern al vocabulei constitutie, asa cum a aratat Giovanni Sartori[2], nu poate fi precizat inafara traditiei clasic-liberale.

Liberalismul, dincolo de numeroasele sale scoli si curente, insista asupra unei distinctii stricte intre stat si societate, definind in mod clar natura si functiile acestor doua elemente care compun binomul fundamental al filozofiei politice moderne. Ele sunt doua sfere distincte si autonome ale realitatii sociale care nu pot si nu trebuie reduse la un numitor comun.

Viziunea liberala este ancorata intr-o intelegere singulara a societatii ca ordine complexa si auto-regulatorie generata de multitudinea interactiunilor voluntare dintre indivizi inzestrati cu drepturile inalienabile – si inextricabil solidare – la viata, libertate si proprietate. Ca urmare, liberalismul reclama limitarea drastica si precisa a rolului si actiunii statului, definit in mod realist ca un grup specific de indivizi care isi aroga intr-un interval istoric dat exercitiul monopolului constrangerii legale. Statul nu are alt scop legitim sau alta ratiune de a exista decat recunoasterea si protejarea drepturilor individuale fundamentale si a ordinii sociale prospere si armoniose pe care respectul acestora o genereaza[3]. Orice transgresare a acestor limite, constituind in fapt o incalcare a drepturilor inalienabilor a unui grup sau altul de indivizi, il plaseaza infara sferei sale legitime de actiune.

O constitutie, in sensul sau de baza, nu este altceva decat o expresie concisa a filozofiei liberale, un breviar sau un aide-mémoire de filozofie politica adaptat unui anumit context istoric sau cultural. Ca document politic, constitutia incerca sa ofere o expresie juridica gandirii filozofice liberale. Ea pleaca de la recunoasterea inviolabilitatii drepturilor individuale fundamentale – consacrand deci autonomia societatii – si apoi incearca sa precizeze – in baza principiilor limitarii, divizarii si controlului puteri politice – arhitectura institutionala a statului astfel incat individul sa aiba garantii credibile ca statul nu va transgresa sfera sa legitima de actiune. Ea are ca menire, cu alte cuvinte, sa schiteze substanta si forma idealului pe care il desemnam indeobste cu sintagma stat de drept.

Constitutia improvizata

Criticata din mai multe motive si directii de-a lungul timpul, Constitutia actuala, adoptata in anul 1991 si revizuita in anul 2003, continua sa lase impresia (mai ales prin prisma sensului liberal de baza a constitutionalismului) unui ansamblaj difuz de idei mult prea tributar circumstantelor istorice nebuloase in care a fost conceputa.

Asa cum observa Daniel Barbu intr-o carte cu un titlu graitor[4], ordinea constitutionala instituita imediat dupa caderea comunismului nu a facut obiectul unei reflectii autentice prealabile la nivelul societatii, fiind mai degraba o prelungere a dreptului public din epoca comunista, completat cu cateva referinte la principii constitutionale uzuale in practica contemporana.

La fel de actuala si de necesara astazi ca si acum aproape doua decenii, reflectia asupra principiilor constitutionale de la baza comunitatii politice trebuie – daca vrem sa fie fructoasa – sa se intoarca la categoriile fundamentale ale filozofiei politice moderne si sa recupereze structura si problematica filozofiei clasic-liberale din care insasi ideea de constitutie a luat nastere.

Arbitrariul constitutional

Daca odinioara cuvantul constitutie putea servi, in limbajul filozofiei politice, de antonim pentru arbitrar, astazi o atare apreciere este nu doar suspecta ci de-a dreptul imposibila.

Cea mai regretabila evolutie in dreptului constitutional contemporan este ignorarea filozofiei politice de la baza constitutionalismului care ramane totusi, in absenta unei veritabile alternative, schema normativa de baza pe care sunt altoite, fara nicio grija pentru coerenta de ansamblu a discursului, concepte si idei imprumutate din viziuni filozofice antinomice.

Astfel, sub impactul ideologiei socialiste, sensul de baza a multor principii liberale fundamentale (precum drepturi inviolabile, domnia legii, sau guvernare reprezentativa), pe care textul constitutional ar fi trebuit sa le proclame si apere, a fost deturnat pana la irecognescibil sau, in unele cazuri, aceste principii au fost in intregime inlocuite cu concepte noi a caror trasplantare pe scheletul constitutionalismului modern a dus la subminarea idealului statului de drept si la instaurarea unui adevarat arbitrariu constitutional.

Constitutia in vigoare, de pilda, defineste simultan Romania in articolul 1, alineatul 3, ca un „stat de drept, democratic si social” sugerand implicit ca toate cele trei atribute ar fi reciproc compatibile. Sintagma stat social este insa, in lumina precizarilor de mai sus privind distinctia fundamentala stat-societate de la baza gandirii constitutionale, un oximoron in cel mai bun caz. Ideea de stat social se sprijina la randul sau pe un concept tot atat de lipsit de continut si de nociv, asa-numitele drepturi sociale sau drepturi pozitive. De altfel, Constitutia Romaniei reproduce in toto (art. 32, 33, 34, 41 si 47) constelatia de drepturi pozitive stipulate formal in Declaratia universala a drepturilor omului din anul 1948 (art. 22, 23, 24, 25, 26 si 27) la initiativa fostei Uniunii Sovietice, si in plus adauga o categorie foarte noua de drepturi pozitive – drepturile ecologice (art. 35).

Cu toate acestea, nu se poate insista indeajuns asupra faptului ca drepturile pozitive nu sunt si nu pot fi drepturi si ca libertatea de a face ceva nu poate fi echivalata, cel putin nu in ordine politica, cu capacitatea de a face ceva[5]. Toate aceste asa-numite drepturi pozitive, fie ca e vorba de dreptul la protectie sociala, la asistenta medicala, educatie publica sau cultura, nu sunt altceva decat niste titluri de creanta asupra unor servicii adresate cu titlu anonim colectivitatii. Ele sunt incompatibile cu drepturile individuale propriu-zise care sunt prin insasi natura lor fundamentale, negative si ireductibile la alte categorii filozofice.

Statul nu poate furniza serviciile sociale reclamate de aceste asa-zise drepturi pozitive fara a aduce atingere drepturilor propriu-zise a unei anumite parti a membrilor societatii; el nu poate indepli functia sa negativa de protector al vietii, libertatii si proprietatii tuturor si in acelasi timp interveni pozitiv in favoarea unei parti a societatii fara a abdica de la un principiu fundamental al statului de drept : egalitatea in drepturi. Cerintele pozitive reclamate nu pot fi in mod substantial conciliate cu exigentele principiului universalitatii drepturilor.

Ca urmare a acestor rectificari conceptuale, semnificatia curenta a constitutionalismului se schimba in mod radical. Constitutia nu mai este, cel putin la nivel normativ, mijlocul prin care drepturile individuale sunt consacrate si protejate iar sfera de actiune a statului este cat mai precis limitata; ea nu mai aspira la instituirea starii sociale de pace si armonie intre diversi indivizi si grupuri sociale. Constitutia insasi a devenit terenul de lupta dintre grupuri si indivizi dotati cu „drepturi” ireconciliabile, ea instituie, dupa ce a scos societatea din ipotetica stare naturala de conflict, o stare sociala a conflictului legalizat al tuturor impotriva tuturor…

Catre o Constitutie a libertatii

Limitarea interventiei staului si protejarea drepturilor individuale fundamentale nu se poate dispensa de recuperarea dimesiunii substantiale, filozofice a constitutionalismului. Inainte a de a fi un document juridic, constitutia este un document de filozofie politica. Numai clarificand premisele sale normative putem face din constitutie un mijloc formal eficace de aparare a libertatii individuale.

Liberalismul este in esenta o filozofie politica fundamentata pe ideea de drepturi individuale naturale sau inalienabile. Constitutia reprezinta mecanismul predilect prin care aceste drepturi, intelese ca principii metanormative[6] ale comunitatii politice, sunt institutionalizate, articuland viziunea liberala asupra statului si societatii deopotriva. Insa fara o autentica recuperare a viziunii filozofice din spatele lapidarelor principii constitutionale, intreg edificiul juridic si, cu atat mai mult, cel institutional vor servi mult prea putin libertate egala a tuturor.

Bogdan Enache

[Articol aparut in Idei in dialog ]

______________________________________________

[1] Hans Kelsen, Doctrina pura a dreptului, Humanits, Bucuresti, 2000,trad. Ioana Constantin pp. 17-23 si 234-249;
[2] Giovanni Sartori, „ Constitutionalism: A Preliminary Discussion ”, The American Political Science Review, Vol. 56, No. 4 (Dec., 1962), pp. 853-864;
[3]Frederic Bastiat, „Legea”, trad. Cristian Preda, in A.P. Iliescu, E.M. Socaciu, Fundamentele gindirii politice moderne, Polirom, Iasi, 1999, pp. 193-222;
[4] Daniel Barbu, Republica absenta, Nemira, Bucuresti, 2004, pp. 145-147;
[5] Friedrich A. Hayek, Constitutia libertatii, trad. Lucian Dumitru-Dirdala, Institutul European, Iasi, 1998, pp. 39-45;
[6] Douglas B. Rasmussen and Douglas J. Den Uyl, Norms of Liberty : A Perfectionist Basis for Non-perfectionist Politics, The Pennslvania State University, University Park, Pennsylvania, 2005, pp. 79-96.