Schimba Constitutia

Acum opt ani, cand am inceput sa lucrez ca jurist in administratia publica locala, studierea si aplicarea legislatiei era o atributie de serviciu pe care mi-o asumam fara sa-mi pun prea multe probleme de fond. in timp, am observat ca normele juridice, pe langa faptul ca erau excesive si instabile, aserveau practic administratia locala, impunandu-i sarcini pe care nu le putea indeplini sau stabilindu-i competente care duceau la largirea aparatului birocratic. Observatiile stranse de-a lungul anilor, relatiile cu publicul, experienta din instantele de judecata, problemele complexe cu care m-am confruntat in privinta fondului funciar si retrocedarea proprietatilor, obligatiile impuse consiliilor locale prin lege, care ajung sa adopte adesea doar hotarari formale, limitate strict de cadrul normativ – toate acestea m-au facut sa ma intreb care este sursa acestor abuzuri. Am ajuns astfel la concluzia ca, in mod partizan, mecanismele constitutionale permit interventia masiva a statului in probleme ce tin de organizarea si gestionarea comunitatilor si a vietii private.

Motivul pentru care m-am inhamat la a demonstra cateva din lacunele constitutionale este tocmai faptul ca in fiecare zi ma lovesc de un exces de legislatie abuziva care prejudiciaza interesele particulare ale cetatenilor, adesea cu ajutorul administratiilor locale, compromitand tocmai institutia ce ar trebui sa gestioneze problemele comune.

Conform art. 120 din Constitutia Romaniei „administratia publica locala din unitatile administrativ teritoriale se intemeiaza pe principiile descentralizarii, autonomiei locale si deconcentrarii serviciilor publice” prin autonomie intelegandu-se, in realitate, faptul ca beneficiem de primari, de consilii locale alese care adopta propriile hotarari si de permisiunea de a folosi taxele locale. Aceasta viziune superficiala asupra autonomiei creeaza o grava confuzie intre mecanisme democratice obligatorii cum sunt alegerile locale (reprezentativitatea) sau accesul la resursele proprii si o reala independenta marcata prin desprinderea de o administratie centrala care normeaza si dispune discretionar.

O autonomie reala implica autoguvernare urmand ca prin descentralizare sa intelegem despartirea efectiva de stat prin adoptarea unor forme asemanatoare celor federative (regionalizare). Numai o astfel de masura radicala poate rupe legaturile de subordonare si dependenta dintre stat si comunitatile locale sau regionale. Eliberarea de sub tutela statului este obligatorie pentru ca diferitele grupuri de cetateni sa constientizeze apartenenta la comunitati restranse, traditionale si specifice ce le determina sa aiba scopuri si interese comune.

Cea mai importanta unitate administrativ teritoriala este cea de la nivel local reprezentata prin institutia primarului si consiliul local, care acopera intreg teritoriul tarii si care, prin asociere, pot inlocui formele administrative impuse de organizarea pe judete. Judetele insa, au la randul lor propriile structuri administrative – prefecturile si consiliile judetene, amandoua concepute pentru a coordona primariile si serviciile deconcentrate din teritoriu. Daca analizam in detaliu legea 215/2001 privind administratia publica locala vom vedea ce atributii vagi, relative au, de exemplu, consiliile judetene cu exceptia atributiei privind repartizarea bugetului (art. 91, alin. 3 lit. a din legea 215/2001) – atributie profitabila politic si partizana.

Institutia prefectului este de asemenea o parghie in vederea mentinerii centralismului in teritoriu. Se creeaza astfel, un aparat administrativ greoi, inutil si costisitor, cu suprastructuri ale caror atributii sunt pur si simplu inventate, ele putand fi foarte bine suplinite de forme de tip federativ.

Intr-un articol din Sfera Politicii (nr. 43/1996) Daniel Barbu releva cu argumente istorice cele mai autentice intentii de descentralizare expuse de personalitati ale vietii publice din perioada interbelica. Existau atunci, ca si acum, opinii care sustin ca autoguvernarea si descentralizarea reala inseamna „ competente largi in domeniul invatamantului, sanatatii, transporturilor ori agriculturii” pentru autoritatile locale. Autorul reda cuvintele deputatului social-democrat Gheorghe Grigorovici sustinute in cadrul unei conferinte din 1922: „Libertatea deplina a diferitelor provincii de a se dezvolta conform traditiilor si mijloacelor lor reale in sanul unui stat de forma democratica federativa” [se opunea] dreptului unic – construit pe temeiuri formale si acordat printr-un act de vointa al autoritatii in care se intrupeaza suveranitatea – al Statului centralizat.”

Chiar daca nu vorbim de forme federative de organizare, autonomia administrativa este in mod necesar legata de respectarea principiului subsidiaritatii conform caruia statul nu trebuie sa intervina decat in mod exceptional. Comunitatile locale cunosc intr-un mod mai limpede si pot rezolva mai eficient problemele cetatenilor din raza lor de cuprindere si de aceea solutiile pot fi adaptate cu mai multa usurinta nevoilor reale ale fiecarei persoane in parte, acestea avand intaietate ca indivizi si nu ca simple subiecte de drept. De aceea este necesar ca statul sa intervina numai atunci cand aceste structuri de baza „ nu Isi mai pot autoregla echilibrele functionale” (D. Barbu, S.P. nr. 43/1996).

Conform Legii 195/2007 privind descentralizarea, “principiul subsidiaritatii consta in exercitarea competentelor de catre autoritatea administratiei publice locale situata la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetatean si care dispune de capacitate administrativa necesara”. Legea insa nu prevede obligatia statului de a nu se amesteca normativ-discretionar in problemele locale, ceea ce evident o ace inutila.

Ceea ce imi arata experienta in administratia publica nu este doar ca cei 17 ani de politici sociale au esuat in consolidarea comunitatilor ci ca interventia statului in economie, administratia locala si viata privata privata duce lucrurile spre rau. Sintagmele, “protectie din partea statului”, “siguranta si coeziune sociala”, “subventii” “prioritati nationale”, “interes national”, “strategii guvernamentale” nu-mi mai sunt azi indiferente, ci imi trezesc profunde suspiciuni. Societatea romaneasca este in mod colectivist dominata de o administratie centrala coplesitoare, este condusa de hotarari de guvern si ordine de ministri, controlata cu incrancenare de o multitudine de agentii parazitare si supusa abuzurilor legislative. Daca statul nostru nu reuseste sa asigure libertatea pe care am dorit-o, progresul economic, si independenta justitiei poate comunitatile locale si regionale din Romania ar trebui sa ia exemplul Italiei si sa lupte pentru autonomie regionala. Comunitatile locale s-ar putea impunerea ca principale forme de redresare morala, sociala si de progres autentic.

Gabriela Dumitrescu

[Articol aparut in Revista 22 ]